15.3 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăȘtirile zilei1 Decembrie 2019 / Între vecernia reconcilierii şi răsăritul lumii noi

1 Decembrie 2019 / Între vecernia reconcilierii şi răsăritul lumii noi

FOTO: Samoilă Mârza. UNIREA 1 DECEMBRIE 1918.

De 1 decembrie 2019, ziua naţională a României, pe sub Arcul de Triumf vor trece aproximativ 4.000 de militari şi specialişti din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informaţii, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi aproximativ 200 de mijloace tehnice, începând cu ora 11,00. Parada Militară Naţională va fi una deosebită. Se anunţă prezenţa unor blindate noi.
Micul Regat, cum i se mai spunea României, în perioadă războiului, a intrat în Antantă, luptând alături de Franța, Anglia și Rusia, pentru că i s-a făgăduit unirea cu teritoriile aflate sub stăpânire austro-ungară: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina.
 
Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost o acţiune pregătită îndelung de marii intelectuali ardeleni. Adunarea de la Alba Iulia s-a făcut după toate rigorile, valabile şi azi, ale reprezentării proporţionale după numărul unioniştilor din fiecare regiune.
Cei 100.000 de ardeleni şi bănăţeni au avut, cum s-ar zice azi, un mandat pentru semnarea Declaraţiei Marii Uniri.
La 31 octombrie 1918, la Arad, liderii Partidului Național Român și ai Partidul Social – Democrat pun bazele Consiliului Național Român Central, „ca unicul for care reprezintă voința poporului român”.
Astfel, pe întreg teritoriul Ardealului s-au format consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonau C.N.R.C.
Guvernul maghiar a trimis un delegat pentru a negocia cu „intelectualii înfierbântaţi” din casa lui Cicio – Pop, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Aurel Vlad, Ion Fluieraș, Iosif Jumanca. Discuţiile s-au tot lungit. Nu se găseau căi comune de negociere. Iuliu Maniu i-a dat ultima lovitură lui Orosz, trimisul guvernului maghiar, în ziua de 14 noiembrie 1918 afirmând:  „Noi vrem despărţirea deplină de Ungaria”.
Important e de ştiut şi contextul politic al acelor zile. După înfrângerea din război, Imperiul Austro-ungar a trecut printr-un proces de disoluţie.
Pe 16 octombrie 1918, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“.
În ziua de 28 octombrie, mari manifestații populare duc la proclamarea statul independent Cehia. Două zile mai târziu, în 30 octombrie 1918, Slovacia renunţă la obedienţă faţă de Imperiul muribund, formând un nou stat, împreună cu Cehia, formând ceea ce zeci de ani a fost Cehoslovacia.

FOTO:Samoilă Mârza. UNIREA. ALBA IULIA. 1 DECEMBRIE 1918

Inimile dublei Monarhii s-au despărţit pentru totdeauna. Austria şi-a proclamat suveranitate pe 12 noiembrie 1918, iar Ungaria pe 16 noiembrie 1918.
Iuliu Maniu a aplicat lovitura finală exact în momentele ruperii bicefalităţii fostului Imperiu, necrozat de focul războiului pierdut.
În zilele de sfârşit de noiembrie 1918, 1.228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei au primit așa-numitele credenționale, un fel de împuterniciri care le permiteau să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze Declaraţia Marii Uniri. Pe Platoul Romanilor din faţa Catedralei din Alba Iulia, peste 100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au încercuit conclavul romanității ardelene. Siguranța delegaților era asigurată de o serie de gardieni. Fără înscrisurile Consiliului Naţional Român, nimeni nu putea participa. O rigoare nemţească a făcut posibilă manifestaţia, unică în istoria României.

Arc peste timp
În ziua primei sărbătoriri a Zilei Unirii într-o Românie liberă, iarna a coborât mai rapid în termometre. Era ziua de 1 decembrie 1990. Prima manifestare după căderea comunismului. Un frig cu ciucuri de gheaţă ne dădea fiori. Ni se strepezeau dinţii. Aşa un îngheţ de spaimă, de nu s-a mai văzut. Am fost la Alba Iulia împreună cu Bogdan Herţog şi divizia lui de reporteri ai Radio Timişoara. Intram să ne încălzim în car şi ieşeam să urmărim ciudata desfăşurare a “Vetrei Româneşti,” o organizaţie creată în laboratoarele puterii pentru a se opune UDMR. Încă de dimineaţă, simţeam că mulţi nu au venit cu gânduri de ultraj naţionalist. Purtătorii de pancarte ne oboseau să le ridice necontenit. Parcă erau mai multe decât tricoloruri. În mijlocul grupurilor venite de peste tot din ţară, fel de fel de agitatori vorbeau despre “cei care nu au mâncat salam cu soia”, despre “Corneliu Coposu care punea botniţe ţăranilor să nu mănânce struguri, pe vremea când era moşier”. Nimic despre moartea fruntaşilor ţărănişti la Gherla, la Periprava, la Canal. Ură şi paltoane negre. Extrem de lucioase, în contrast, cuşmele ţărăneşti ţuguiau mirări subiective, asta-mi amintesc după aproape 30 de ani.

FOTO: Samoilă Mârza

“Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne”
În faţa Catedralei Reîntregirii, locul de încoronare al lui Ferdinand cel Loial împreună cu frumoasa sa Regină Maria,  pe un podium cât-un spaţiu de concert al lui Pink Floyd, o imensă protipendată de partid şi de stat agita parafrenice purtări sub căciuli de astrahan, moda vremii. După Ion Iliescu şi Petre Roman au urmat la microfon liderii opoziţiei. La apariţia lui Corneliu Coposu, într-o ţinută sobră, îmbrăcat într-un trenci negru, asemenea raglanelor preoţeşti catolice, cu părul alb sclipitor, ca la un semn, s-a pornit tornada de fluierături şi huiduieli. Impasibil, cel poreclit de Ţuţea “Seniorul,” şi-a ţinut discursul până la capăt. Avea ce spune şi ce mărturisi generaţilor de ieri, de azi şi de mâine. “Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne. Neamurile înaintează, peste oprelişti pe drumul destinului lor. Datori suntem cu toţii să închinăm un gând evlavios de aducere aminte, marilor artizani al Unirii în frunte cu Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad, Octavian Goga, Teodor Mihaly, Valeriu Branişte, Ion Lupaş, Onisifor Ghibu, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Episcopul Cristea, Episcopul Iuliu Hossu, şi tuturor creatorilor de istorie. Să ne descoperim în faţa celor două drapele, care înfrăţite ne-au condus la victorie : al Partidului Naţional Român şi al Partidului Social-Democrat Român.” Cum pronunţa numele marilor arhitecţi ai Unirii, corul se înteţea. Tremura şi tribuna. Rândaşii nu înţelegeau mesajul. Agitatorii zbierau. Gri-ul din ei se amplifica într-un gri sonor. De ură şi de tropăituri smerenia fugise-n catedrală. În extaz, Petre Roman conducea corul de injurii. Îşi agita mâna în sus, de parcă deşuruba ghiventul picurătorului chinezesc din temniţele, în care asupriţii n-au visat niciodată să fie asupritori, dar suportau lovituri cadenţate, reci, plescăitoare.

Nu puteam pricepe, tânăr venit din Timişoara, de unde acel imens rezervor de ură faţă de personalităţile sculptate în Panthenonul naţional, reprezentate de încredinţatul vrerii lui Maniu că România va scăpa de ciuma roşie. Corneliu Coposu a avut şansa unei educaţii alese, dată de o familie renumită de preoţi ai Bădăcinului paşoptist, dar şi a unui slujbe de secretar particular al lui Iuliu Maniu, artizanul Unirii, la o vârstă în care mulţi semeni deabia desluşesc înţelesurile vieţii, darmite tainele ascunse ale învăţăturii patriotismului luminat. Pe când alţii citeau poveşti nemuritoare, Corneliu Coposu organiza agenda ilustrului fruntaş naţional-ţărănist, un om care se naşte odată la o sută de ani. Dimensiunea morală a unei trăiri întru-credinţă nenegociată l-a însoţit întreaga viaţă. Mulţi ne mai amintim cu regret, la o ţigară sau la vreo reuniune memorială, cât de înalt şi cât de blajin ne privea pe noi, cei ieşiţi din găoacea lui Liliput, veşnic visători nemulţumiţi.De supărare am terminat toată damigeana de răchie din burta de broască a cobiliţei numite car de reportaj. Nu mai ţin minte unde s-au refugiat grupurile organizate ale “Vetrei Româneşti.” De aceea am apelat la memoria distinselor surori Coposu: “În primul rând trebuie înţeleasă viaţa politică de atunci. Liderii opoziţiei au acceptat invitaţia de a fi prezenţi la Alba-Iulia numai dacă vor putea ţine discursuri, alături de reprezentanţii statului. Secretarul de la acea dată a lui Ion Iliescu i-a confirmat fratelului nostru că va putea vorbi la miting în faţa televiziunii.  Cornel ( dl. Coposu n.a.) ne-a povestit că atunci când a trecut prin Galtiu ţăranii l-au aşteptat în număr mare, fără căciuli pe cap şi l-au rugat să mai zăbovească printre ei. Grăbit, a trebuit să-i refuze. La tribună, continuă doamna Rodica Coposu, sora Seniorului, poziţia sa era undeva în colţ. Când a văzut pancarte cu “Vatra Românească Tulcea” atunci şi-a dat seama că totul era aranjat de dinainte. Încă de la plecare ne spunea că ei, liderii opoziţiei, vor plăti scump acea ieşire în public.” Niciodată nu a povestit despre amărăciunea suferinţei de a fi huiduit în public. Sigur şi-a dat seama că toată acţiunea a fost regizată, de aceeaşi care au adus minerii în Bucureşti şi le-au mulţumit. De către omul care l-a scos cu TAB-ul din sediul PNŢCD spunându-i că “s-a demascat”. Un teatru ieftin al păpuşarilor ce nu lasă din mâini funiile cortinei. Nici azi. Nicicând, vrajba nu iasă din rând.

FOTO: Samoilă Mârza

Prima recunoaştere a Unirii de către maghiari
La evenimentul din 1 Decembrie 1990 a existat şi un moment remarcabil. Un maghiar, Szőcs Géza (secretar general al UDMR), a citit Proclamaţia de la Alba Iulia din 1918, în ungureşte. Practic era o primă recunoaştere a Marii Uniri de către reprezentanţii etniei maghiare. A cerut guvernanţilor de atunci să aplice întocmai principiul enunţat de Iuliu Maniu: “nu vom deveni din asupriţi, asupritori.”
Revenind la Corneliu Coposu, să fii huiduit pentru legendarele vorbe: “Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne” nu i-a făcut pe hulitori, decât mult mai mici, aproape nedetectabili, la fel ca azi troleala de pe net.
Ce a enervat administraţia încotoşmănată de pe podiumul de atunci a fost şi cocarta verde-alb-roşie, purtată la rever de Senior. Asta îşi mai amintesc colegii mei de la Radio Timişoara.
Corneliu Coposu rămâne o frescă luminoasă pe Altarul patriotismului luminat. Demn, înalt, în raglan negru, cu mâinile ascunse. Doar cu pălărie.
Petre Roman a eşuat în PNL, încotoşmănit, deloc smerit, Ion Iliescu nu mai e respectat nici măcar în PSD. Despre liderii “Vetrei Româneşti” nu mai vorbeşte nimeni. Szőcs Géza este un exponent revanşard al revizionismului maghiar, desconspirat pentru activităţi în slujba serviciilor secrete maghiare.
Iarna dezbinării pare a fi eternă la români.
Marile personalităţi ale istoriei nu îşi au locul în marile dezbateri de azi, semn că orice e legat de conştiinţa naţională e caduc şi retrograd.
Vin zorii zilelor de mâine, a acelor zile în care străinii ne garantează suveranitatea.
 

FOTO:Samoilă Mârza

Marius Ghilezan
Marius Ghilezanhttp://mariusghilezan.ro/
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
Cele mai citite

Securitatea și sănătatea în muncă – serviciu obligatoriu pentru orice afacere din România

Companiile active cu minim un angajat au obligația de a respecta un protocol foarte strict pentru a asigura întregului personal condiții sigure de muncă....

Atentat Moscova: bilanțul atacului a ajuns la 143 de morți

Bilanţul atentatului comis în suburbia Moscovei săptămâna trecută a urcat miercuri la 143 de morţi, potrivit unui nou raport comunicat de autorităţile ruse, atacul...

Securitatea și sănătatea în muncă – serviciu obligatoriu pentru orice afacere din România

Companiile active cu minim un angajat au obligația de a respecta un protocol foarte strict pentru a asigura întregului personal condiții sigure de muncă....
Ultima oră
Pe aceeași temă