Dragostea în Evul Mediu. Doamna Clara și voievodul Alexandru Nicolae Basarab, căsătoria care a stins litigiul între regii Ungariei și voievozii Valahiei

de Claudiu Padurean

Povestea de dragoste a celor două capete încoronate s-a petrecut într-o epocă de mari transformări statale și religioase.

Una dintre tradițiile românești cu rădăcini în Evul Mediu este Dragobetele, o sărbătoare a iubirii și a primăverii. Etnologii consideră că această sărbătoare, atestată documentar abia din secolul al XIX-lea, este ilustrativă pentru o epocă despre care o prejudecată adânc înrădăcinată spune că, cel puțin la nivelul aristocrației, căsătoriile erau aranjate și aveau loc mai mult din interes. Tocmai de aceea, „România liberă“ aduce în atenția cititorilor trei povești de dragoste din Evul Mediu, petrecute în cele trei state locuite de români: Valahia, Transilvania și Moldova. Cele trei povești de dragoste vor fi publicate în trei episoade diferite.

Doamna Clara și voievodul Alexandru Nicolae

Povestea de dragoste dintre Doamna Clara și Alexandru Nicolae, voievodul Valahiei, s-a petrecut într-o epocă de mari transformări. Alexandru Nicolae era descendentul unei familii aristocratice transilvănene cu origini cumane, de credință catolică, după cum afirmă istoricul Neagu Djuvara.

Tatăl său, Basarab I, este considerat întemeietorul Valahiei, principatul românesc de la sud de Carpați. În epocă, nu era folosită denumirea de Țara Românească, o creație a secolului XIX. Însă Valahia nu este singurul caz de acest fel, în care denumirea pe care o foloseau oamenii Evului Mediu nu corespunde denumirii pe care o utilizăm noi pentru a desemna statele lor. Cel mai faimos exemplu este cel al Imperiului Bizantin, o denumire creată, de asemenea, în secolul al XIX-lea. Bizantinii din Evul Mediu foloseau sintagma de Imperiul Roman sau de Romania pentru a-și desemna statul, iar pentru a se numi pe ei înșiși foloseau etnonimul de romei, adică de romani sau de urmași ai romanilor.

Este cunoscută bătălia de la Posada, în care românii, aliați cu tătarii, conduși cu toții de Basarab I, au înfrânt, în 1330, oastea condusă de Regele Ungariei și Croației, francezul Carol Robert de Anjou.

În 1330, fiul lui Basarab I, Alexandru, era, probabil, deja asociat la domnie, pe care a păstrat-o până la moarte, în 1364. Cel mai probabil, Basarab I a decedat în 1352, dată de la care fiul său Alexandru Basarab a rămas singur stăpânitor al principatului de la sud de Carpați.

Papa Clement al VI-lea îl numea „fiu“ și „nobil bărbat“

Ca urmare a victoriei de la Posada, principatul Valahiei devenise un stat important. Lucrul este dovedit de o scrisoare a Papei Clement al

VI-lea din 17 octombrie 1345, în care îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandru Bassarati“ și îl îndemna să stăruiască în răspândirea credinței catolice.

La acea dată, Alexandru Basarab era căsătorit cu Doamna Clara de Dăbâca. Ea provenea dintr-una dintre cele mai importante familii aristocratice transilvănene. Tatăl său, un militar destoinic, de origine maghiară, fusese numit Ban de Severin, adică guvernator al uneia dintre cele mai expuse provincii de graniță a regatului Ungariei.

Probabil, căsătoria lui Alexandru Basarab cu Doamna Clara, fiica Banului de Severin, care era și conte de Dăbâca, a fost modalitatea prin care regii Ungariei și voievozii Valahiei au convenit să stingă litigiul asupra Banatului de Severin, fostă provincie a Imperiului Bulgar, care dăduse naștere și conflictului armat din 1330. Este posibil ca această căsătorie, fondată pe un interes patrimonial și expresia unei politici de alianță, să se fi transformat într-o dragoste puternică.

Valahia intră în lumea bizantină

În epocă, voievodul Alexandru Basarab a dorit să obțină recunoașterea ca suveran autocrat, iar în Evul Mediu recunoașterea statală era una religioasă. Existau două surse ale legitimității, de unde conducătorul unui nou stat putea primi mirul sfințit care îl transforma în suveran și suzeran sau domn autocrator: Roma și Constantinopolele.

Alexandru Basarab a cerut mai întâi această recunoaștere de la Papă. Însă Papa de la Roma considera că voie-vodul de la sud de Carpați trebuie să rămână vasalul regelui Ungariei, de la care primise și dreptul de a fi suzeranul Țării Făgărașului și al Amlașului și care primise o serie de drepturi asupra Banatului de Severin, condus de socrul, apoi de cumnatul său.

În aceste condiții, Alexandru Basarab a cerut recunoașterea ca autocrat de la Constantinopole. Patriarhul constantinopolitan a fost de acord, însă a pus condiția ca Alexandru Basarab să adopte confesiunea greco-orientală, cunoscută azi sub numele de ortodoxă. În epocă, cele două confesiuni creștine majore nu erau desemnate drept catolică și ortodoxă, ci latină și grecească. Oamenii Evului Mediu credeau că separarea dintre cele două biserici creștine, produsă în 1054, este ceva temporar și depuneau eforturi mari pentru unirea lor. De aceea, în acest articol, termenii greco-oriental și ortodox exprimă, fără intenția de a răni vreo sensibilitate, aceeași noțiune, confesiunea care a evoluat azi în Biserica Ortodoxă.

Adoptarea confesiunii ortodoxe a pus la grea încercare căsătoria cu Doamna Clara. Aristocrata maghiară din Transilvania își iubea cu patimă soțul, după cum cred istoricii, însă a refuzat să îmbrățișeze și ea noua confesiune a soțului său. Concret, anul 1359 a fost cel în care Alexandru Basarab a trecut la confesiunea greco-orientală. Potrivit unui obicei larg răspândit în epocă, el a adoptat și un al doilea nume, Nicolae. De atunci, el a rămas cunoscut în istoriografia românească sub numele de Alexandru Nicolae Basarab sau, după alți istorici, Nicolae Alexandru Basarab.

Anul convertirii sale poate fi stabilit în relație cu transferarea vechiului scaun mitropolitan de la Vicina, din Dobrogea, pe atunci parte a Imperiului Bizantin, la Câmpulung, vechea capitală domnească, sau la Curtea de Argeș. Există dispute între istorici cu privire la situarea scaunului mitropolitan, însă este posibil ca ambele orașe care aveau pe atunci curți domnești să fi găzduit, pe rând, reședința mitropolitană. Existența a două curți domnești indică faptul că nucleul principatului românesc de la sud de Carpați rezultase dintr-o unire sau dintr-o anexare a două mici cnezate sau voievodate preexistente.

Așadar, din 1359, voievodul Valahiei intră în lumea bizantină, rupe legăturile de vasalitate cu regele Ungariei și devine vasal al Împăratului de la Constantinopole. Mitropolitul bizantin Iachint se mută de la Vicina și vine în Valahia, care, dotată cu propria mitropolie, are toate atributele unui stat medieval propriu-zis. Alexandru Basarab nu a trecut singur la confesiunea de rit grecesc. Împreună cu el, cea mai mare parte a familiei sale, inclusiv fiul și moștenitorul său, Vlaicu-Vladislav, fiica sa Anca, soția de mai târziu a regelui sârb Ștefan Uroș, și o mare parte a curtenilor și locuitorilor Valahiei au adoptat noua confesiune.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș, locul unde ascultau liturghia voievodul și apropiații săi, cu hramul Sfântului Nicolae, protectorul voievodului Alexandru Nicolae, este dată în grija mitropolitului Iachint, care împreună cu învățații săi călugări greci aduși de la Vicina, transformă orășelul românesc de munte într-un important centru de cultură.

Doamna Clara a Valahiei și fiica sa Ana, soția de mai târziu a ultimului împărat bulgar de Vidin, Strațimir, au preferat să rămână catolice, ca, de altfel, o parte importantă a nobilimii și populației principatului.

Pentru iubita sa Doamnă Clara, voievodul Alexandru Nicolae pune să fie ridicată o nouă biserică, catolică sau latină. Din dragoste pentru soțul său, care adoptase noul nume de Nicolae, Doamna Clara a stabilit ca noua sa biserică să aibă tot hramul Sfântului Nicolae. În Curtea de Argeș mai sunt păstrate ruinele acestei biserici și denumirea sa, Sân Nicoară.

Există unii istorici care susțin, fără nici un document, în virtutea stilului arhitectural cu influențe bizantine al bisericii Doamnei Clara, că ctitoria aceasta ar fi fost greco-orientală sau ortodoxă, însă acest lucru este cu totul improbabil, pentru că într-un orășel cu câteva mii de locuitori, așa cum era în epocă Curtea de Argeș, ar fi fost lipsit de sens să fie construite două biserici de aceeași confesiune, cu același hram.

Voievodul Alexandru Nicolae a continuat să dom-nească până în anul 1364, când a fost înmormântat în biserica din Câmpulung. Pentru unii istorici este evident faptul că voievodul a fost înmormântat în catedrala noii sale mitropolii, de aceea ei afirmă că primul scaun mitropolitan al Valahiei a fost Câmpulung, urmând a fi transferat la Curtea de Argeș abia în timpul succesorilor lui Alexandru Nicolae.

Doamna Clara ar fi putut să se recăsătorească, însă a preferat să rămână văduvă la Curtea de Argeș. Dragostea pe care i-a purtat-o soțului ei l-a impresionat pe fiul vitreg, din prima căsătorie a lui Alexandru Nicolae. Vlaicu-Vladislav Vodă a decis ca în 1369 să aducă, la cererea Doamnei Clara, un episcop catolic la Curtea de Argeș, lucru care dovedește, în opinia lui Nicolae Iorga, că pe atunci exista o foarte numeroasă comunitate de rit latin.

În epocă, decizia voievodului a stârnit entuziasm la Roma. Papa Urban al V-lea a emis o bulă în care o lăuda pe Doamna Clara și îl îndemna pe Vlaicu-Vladislav Vodă să revină la catolicism. Însă voievodul de la Curtea de Argeș avea alte planuri. Intrat în stăpânirea Banatului de Severin pe la 1368, condus de unchiul său, contele Ioan, fratele Doamnei Clara, voievodul a decis înființarea unei noi mitropolii în 1370, cea a Severinului, în fruntea căreia a instalat un învățat ierarh bizantin, Antin Critopolos.

Decizia de a crea o nouă mitropolie poate fi explicată prin faptul că, pe atunci, Valahia, care cuprindea Muntenia și posesiunile din Transilvania ale voievozilor de la Curtea de Argeș, și Banatul de Severin, care cuprindea Oltenia și o fâșie din Banatul de azi, funcționau ca două alcătuiri statale separate, unite doar în persoana voievodului, care le conducea pe ambele. Tot din acest motiv, în 1382 a fost înființată la Severin o a doua episcopie catolică, separată de cea de la Curtea de Argeș.

Familia voievozilor Valahiei reprezenta astfel un model de bună înțelegere. Multiconfesională și multietnică, legată prin alianțe matrimoniale cu împărații bulgari, cu regii sârbi și cu înalta aristocrație maghiară, familia domnitoare românească își dovedea capacitatea de a fonda un stat viabil și prestigios, dar și de a proteja cele două biserici creștine majore. Aceasta este poate cea mai importantă moștenire a Voievodului Alexandru Nicolae și a Doamnei Clara, moștenire asumată peste veacuri și de Familia Regală a României.

În vechea capitală voievodală de la Curtea de Argeș, în noua catedrală ortodoxă arhiepiscopală și regală, primul mormânt este cel al Reginei Ana, catolică precum Doamna Clara. Cele două Doamne, Clara și Regina Ana, rămân astfel simbolul luptei pentru bună înțelegere, reconciliere și unitate.   

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate