Una dintre cele mai odioase crime ale rușilor comise contra românilor a fost nimicirea elitei din Basarabia. Consecințele acestui act sunt resimțite și azi. Vă prezentăm azi date despre primul val de deportări a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.
Ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța de către URSS, în iunie 1940, i-a lăsat pe oamenii dintre Prut și Nistru pradă uneia dintre cele mai crunte dictaturi din istorie, cea a lui Stalin. Imediat după intrarea rușilor în Basarabia, bolșevicii au început să îi terorizeze pe oameni. Locuitorii născuți în alte regiuni decât cele din stânga Prutului au fost expulzați doar cu hainele de pe ei.
Cei care ocupaseră dife-rite funcții în administrația românească au fost arestați, la fel ca proprietarii fabricilor și ai magazinelor, torturați sau împușcați, indiferent dacă erau români, evrei, ucraineni sau chiar ruși care trăiseră în perioada interbelică în Regatul României. Intelectualii satelor, în special învățătorii, profesorii sau preoții, au fost arestați sau deportați, iar asupra țăranilor au început presiunile pentru a se înscrie în colhozuri.
Un plan de o perfecțiune diabolică
Primul pas a fost făcut în mai 1941, când rușii au planificat deportarea a 5.000 de familii din Basarabia, care însumau aproape 30.000 de oameni. Alte mii de familii au fost deportate individual. În 7 iunie 1941, NKVD-ul, precursorul KGB-ului din care provine actualul preşedinte rus, Vladimir Putin, a cerut Sovietului Suprem să îi pună la dispoziție 1.315 de va-goane de vite pentru deportarea basarabenilor.
Operațiunea a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, ora 02.30. Rețeta era simplă: echipele NKVD mergeau prin sate, băteau în ușile oamenilor și le spuneau că au 15 minute să se pregătească pentru plecare. Fiecare deportat avea voie să își ia cu el maxim 10 kilograme de efecte personale. Oamenii erau apoi încărcați în camioane și în căruțe şi duși în gări. Acolo, capii de familie și tinerii de peste 18 ani erau separați de femei, copii și bătrâni.
Trenurile morții merg spre Răsărit
Din Gara Chișinău au plecat în acea noapte 187 de vagoane, din Bălți au plecat 133 de vagoane, din Arțiz au plecat 103 vagoane, iar din celelalte gări au plecat alte zeci de vagoane. În fiecare dintre ele au fost înghesuiți între 70 și 100 de oameni. Condițiile de transport erau înfiorătoare, dar deportații din Basarabia au fost nevoiți să călătorească în aceste vagoane între două și trei săptămâni. În fiecare zi, primeau doar câte 200 de grame de apă, pentru băut și pentru igiena personală. Adică, un pahar cu apă pentru o zi întreagă de călătorit vara, într-un vagon de vite încins de soare, într-o înghesuială groaznică.
Mai mult, drept hrană, depor-tații au primit doar pește sărat, aşa că setea se simţea şi mai aprig. La fiecare oprire, din fie-care vagon erau scoase cadavrele celor care muriseră. Uneori, corpurile erau îngropate sumar, fără ca mormintele basarabe-nilor înmormântați de-a lungul acestui traseu al suferinței să fi fost marcate prin vreun însemn.
Alteori, NKVD-iștii care supravegheau trenurile aruncau, pur și simplu, trupurile celor pieriți pentru a servi drept pradă animalelor sălbatice. Ca o expresie supremă a sarcasmului, rușii au scris pe aceste trenuri “Muncitori români fugiți din România de sub jugul boierilor” sau “Emigranți voluntari”. Bărbații în putere erau trimişi în lagăre de muncă forțată, unde erau supuși unui regim de exterminare a cărui duritate poate fi comparată cu cea din lagărele naziste.
Mulți basarabeni au ajuns să muncească în minele din Munții Ural, unde mai mult de 80% din ei au pierit, după cum atestă mărturiile celor care au trecut prin infernul rusesc. Într-una dintre aceste mine, fiecare deținut trebuia să extragă, cu mijloace rudimentare și prin forța brațelor, minim 13 tone de minereu şi era ”răsplătit” cu hrană proastă, care însuma maxim 1.200 de calorii pe zi, față de un necesar de minim 3.100 de calorii pe zi, potrivit experților Organizației Mondiale a Sănătății. Cei care nu reușeau să își facă norma erau pedepsiți cu carceră sau cu reducerea și mai mult a rației de hrană. Astfel, intrau într-un adevărat cerc vicios, al cărui rezultat era moartea prin înfometare și extenuare. În unele lagăre, dimineața, atunci când se formau coloanele de deținuți care erau trimiși să muncească în minele rusești, militarii sovietici care păzeau lagărele de exterminare îl împușcau pe ultimul aliniat în coloană, pentru ca restul deținuților să știe că NKVD-ul nu tolerează ”trândăvia”.
Nu și-au mai revăzut niciodată tații
Familiile deportaților au fost răspândite prin toată Asia sovietică. Unele dintre ele au ajuns în lagărele de la Marea Albă, altele în Siberia, iar altele în stepele din Kazahstan. Autorii portalului platzforma.md au reconstituit, pe baza documentelor din arhiva KGB-ului din Chișinău care au putut fi cercetate de către istorici, destinele mai multor familii destrămate în iunie 1941. Un astfel de caz este cel al lui Nicolae Costin, care fusese, pe vremea când Basarabia era unită cu Regatul României, primar în satul Ghidighici.
Nicolae Costin a fost denunțat drept ”element antisovietic” şi a fost ridicat împreună cu soția sa, Ana, și cu cei 3 copii. Uneltele din gospodărie, împreună cu animalele din ogradă, au fost luate și duse în colhoz. Bunurile mai prețioase au fost furate și împărțite de NKVD-iști și de turnătorii lor din sat. Casa și acareturile din curte au fost oferite sprijinitorilor URSS. La gară, familia Costin a fost împărțită. Nicolae a fost trimis în lagărul siberian de la Sverdlovsk, iar Ana a fost dusă, împreună cu copiii, în stepele aride ale Kazahstanului. Nicolae Costin a murit în lagăr fără să își mai fi văzut vreodată restul familiei.
A devenit invalidă după lagăr
Momentul despărțirii sfâșietoare din gară a fost ultimul în care au fost împreună. Documentele sovietice arată că Ana Costin a fost trimisă la pensie în anii 1950, după ce devenise invalidă ca urmare a suferințelor indurate în lagărul unde fusese deportată. Cei trei copii ai săi nu au avut copilărie. Este cunoscută soarta lui Vasile Costin, fiul cel mare. Acesta a început să muncească în condiții grele de la 14 ani. Pentru că s-a făcut remarcat prin hărnicie, a primit, la 18 ani, dreptul de a urma cursurile unei școli de tractoriști. Din nou, a fost printre cei mai muncitori dintre tractoriști, astfel că, în anul 1954, la un an după moartea lui Stalin, cel care îi distrusese țara și familia, Vasile Costin a fost decorat pentru hărnicia sa. O dată cu medalia sovietică, a primit și dreptul de a se interesa de tatăl său, iar sovieticii din perioada lui Nikita Hrușciov i-au scris adevărul.
O tragedie asemănătoare a fost cea a familiei Iacub dintr-un sat de lângă orășelul Fălești. Gheorghe Iacub a fost ridicat, împreună cu soția și cu cei opt copii, tot în noaptea de 12 spre 13 iunie, fiind despărțiți pe peron. Soldații ruși au trebuit efectiv să îl smulgă pe bărbat din brațele celor opt copii ai săi, care încercau, cu ochii în lacrimi, să îi înduplece pe militarii NKVD să le lase tatăl.
Gheorghe Iacub a fost îmbarcat într-un vagon de vite, care a pornit spre Sverdlovsk, o regiune rusească din Munții Urali. Acolo, a fost acuzat că ar fi colaborat cu formațiunea de extrema-dreaptă condusă de A. C. Cuza și de Octavian Goga. Deși bărbatul a negat, iar sovieticii nu au administrat nici o probă în sprijinul acestor acuzații, Gheorghe Iacub a fost declarat vinovat și a fost împușcat. Nimeni nu știe unde este îngropat în pământul înghețat al Uralilor. Familia sa a fost deportată la Tomsk, în Siberia. Copiii lui Gheorghe Iacub nu -s-au împăcat cu robia. Ion a fugit de la școala profesională din Tomsk unde fusese înscris și s-a întors, după ce a străbătut ca fugar jumătate din Siberia, Rusia europeană și Ucraina, în Basarabia. A fost însă prins de KGB în Chișinău. A fost arestat pentru vina de a-și fi părăsit domiciliul obligatoriu și trimis la închisoarea din Tomsk. Tot acolo a ajuns și fratele său, Vasile, care a fost prins, de asemenea, în Basarabia, pe când încerca să treacă Prutul și să se refugieze în România. A fost pedepsit cu opt ani de muncă silnică, pe care i-a executat în condiții deosebit de dure.
Destine similare. Deportările din Bucovina de Nord
Românii din Bucovina de Nord au cunoscut tragedii asemănătoare. Pentru calvarul lor ilustrative sunt memoriile Aniței Nandriș-Cudla, ”20 de ani în Siberia”, memorii care au reprezentat baza unui serial cu trei episoade, publicat în „România liberă“ la începutul verii acestui an.
Citește și cele trei episoade despre deportarea românilor în Siberia:
Istorie. Cum au martirizat rușii Bucovina
Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni
Cum au fost supuși românii exterminării în Siberia de Nord
Un amănunt istoric este faptul că deportările din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 nu erau decât un prim-episod din planul sovietic referitor la Basarabia. Aceste deportări au fost amânate de faptul că, în iunie 1941, România a intrat în război împotriva Rusiei Sovietice pentru a elibera Basarabia. Despre ceea ce a urmat după ce Imperiul Răului a reocupat Basarabia, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, puteți citi în episoadele viitoare care vor fi publicate de „România liberă“.
„România liberă“ a început săptămâna trecută un serial în care reamintim ce a însemnat pentru țara noastră „prietenia sovieto-română“: crime politice, valori democratice și drepturi înăbuşite, exploatarea economiei româneşti. Primul episod, publicat în ediţia de joia trecută, a fost dedicat prezentării contextului internațional al reprimării mișcării studențești de la Timișoara din octombrie 1956, represiune soldată cu arestarea a 3.000 de studenți.
Citește și: Serial RL. Adevărata istorie a relațiilor dintre România si Rusia: 60 de ani de când Europa de Est s-a ridicat împotriva URSS
Studenții au ramas în cantina, pentru a aproba o lista de revendicari, pe care figurau retragerea trupelor sovietice din România, eliminarea obligativitații de a studia limba rusa, oprirea trimiterii cerealelor în URSS sau libertatea cuvântului, a întrunirilor și a presei. Studenții scandau „Afara cu rușii din țara!“, “Jos mâinile de pe Ungaria!“, “Ce cauta rușii la petrolul și uraniul nostru?“ și “Vrem libertate!“. Armata și Securitatea au înconjurat cladirea. 3.000 de studenți au fost arestați. Cei mai mulți dintre ei au fost duși în cazarmile din Becicherecul Mic, unde mulți au fost batuți și torturați … citește mai departe aici …
