Unul dintre „uriaşii” noştri de dinainte de revoluţie, component al lotului reprezentativ de baschet pe vremea când românii mai erau încă în elita europeană a acestui sport, Alexandru Vinereanu îşi continuă activitatea sub panou ca antrenor la propria şcoală.
După ce şi-a petrecut mai bine de 27 de ani sub culorile roş-albe ale clubului Dinamo Bucureşti, mai întâi ca jucător, apoi ca antrenor secund, multiplu campion naţional, participant la peste zece sezoane în cupele europene alături de „câinii roşii” şi nouă ani component al echipei reprezentative a României, Alexandru Vinereanu este un simbol atât pentru gruparea din „Ştefan cel Mare”, cât şi pentru baschetul nostru. La 52 de ani, obligat de situaţia tensionată de la Dinamo, care din cauza problemelor financiare a retrogradat în 2010 în eşalonul secund, Vinereanu a renunţat să mai antreneze sportivi de mare performanţă, în favoarea „creşterii” micilor baschetbalişti în propria şcoală.
Statura ta impunătoare, neobişnuită pentru anii ‘70-‘80, ţi-a îndrumat paşii către baschet?
Nici vorbă. Eu sunt de la ţară, de lângă Râmnicu Vâlcea, şi ar fi fost greu să mă remarce vreun antrenor de baschet când eram la şcoală, pentru că am început să cresc vizibil în generală. Nici la liceu (n.r. – Liceul de electrotehnică din Râmnicu Vâlcea) nu m-a selecţionat nimeni pentru baschet, deşi aveam 2,10 m şi 130 kg. M-am apucat însă de lupte şi am făcut performanţă la greco-romane din ‘77 până în ’81. În ’78 am ieşit chiar vicecampion naţional la juniori. Abia în ’81, vara, după ce am terminat liceul şi am hotărât să nu mai fac lupte pentru că deja înălţimea începuse să mă deranjeze, m-a remarcat un antrenor de baschet – Dikai. M-a întrebat dacă nu vreau să joc baschet la o echipă divizionară B din Braşov, unde el era antrenor-jucător. Am zis că vreau, că doar n-o fi aşa de greu. A rămas să mai vorbim şi să ne vedem în toamnă. Între timp, l-am întâlnit pe Gheorghe Novac, la vremea aceea antrenor secund la Dinamo, căruia, din vorbă în vorbă, i-am zis că o să merg să joc baschet la o echipă braşoveană din B. Novac s-a uitat la mine sceptic, dar după câteva zile m-a întrebat dacă nu vreau să încerc la Dinamo Bucureşti, să stau câteva săptămâni în probe.
Asta, în condiţiile în care până la terminarea liceului nu jucasei baschet niciodată?
Nu pusesem mâna pe mingea de baschet decât să le-o dau băieţilor care jucau. De aruncat la coş, măcar la întâmplare, nici vorbă.
Cu toate acestea, ai fost selecţionat să joci la Dinamo? Pare incredibil.
Am demonstrat că am aptitudini, iar după două săptămâni Dan Niciulescu, care era antrenor principal, mi-a zis să rămân la Dinamo cu totul, adică să-mi iau şi transferul de la serviciu, pentru că eram angajat la Combinatul de la Rm. Vâlcea, actualul Oltchim. N-am jucat însă din prima clipă la Dinamo. Mă antrenam în Ştefan cel Mare, dar în returul ediţiei ’81-’82 a campionatului naţional am jucat la Automatica Bucureşti, o echipă ce evolua în eşalonul secund, pe atunci incomparabil mai tare decât acum, cu care am terminat pe locul al treilea, în B, evident. Din sezonul următor am jucat însă în prima echipă a lui Dinamo, de la început până la final, contribuind şi eu la cucerirea titlului naţional, care ajungea în Ştefan cel Mare după vreo zece ani de pauză.
Adică, într-un singur an, de la zero cunoştinţe ai ajuns în elita baschetului românesc de la acea vreme? Cum a fost posibil aşa ceva?
Trebuie să recunosc că am muncit foarte mult. La 8.30 eram la alergare pe stadion, la 10.30 la antrenament cu echipa lui Dinamo, iar după ce toată lumea pleca acasă eu rămâneam şi mai făceam încă 30 de minute de individualizare cu Ghiţă Novac. Seara mergeam la cel de-al doilea antrenament, dacă era programat.
Te-a ajutat faptul că ai practicat lupte?
Mi-a fost mai uşor să-mi folosesc corpul în lupta sub panou, mai ales că eu jucam pivot.
Ai fost tentat să pleci în străinătate?
Am avut oferte după 1990. Din păcate, în ’89 am suferit o accidentare urâtă, triplă fractură de tibie cu fragmente de os împrăştiate, că la un moment dat s-a pus problema dacă o să mai pot merge bine. Mi-au pus o tijă cu 12 şuruburi, iar în ’90 am început să joc cu fierul în picior. După ce mi-au scos tija, au venit oferte din Belgia şi Cehia, dar simţeam că nu pot juca la întreaga mea capacitate şi am refuzat, pentru că nu voiam să risc să mă fac de râs. Prin ’95 am avut o ofertă foarte bună din Tunisia, dar soţia nu a vrut să mai plecăm. În plus, aveam deja 35 de ani şi am preferat, în cele din urmă, să rămân tot la Dinamo. O vreme am fost antrenor-jucător, iar apoi am rămas secund.
În anii ’80, cum îşi procura încălţămintea sportivă un baschetbalist de talia ta?
Foarte greu. În România, pe vremea lui Ceauşescu se găseau pantofi cu mărimea maximă 45. Or, eu cu 50-51 trebuia să-mi fac oricum pe comandă. Ghete de baschet nici vorbă să-mi găsesc. Făceam rost din străinătate. A fost mai uşor după ce m-am împrietenit cu Rick Smits, unul dintre componenţii naţionalei Olandei, un jucător foarte valoros care a activat şi în NBA. El m-a ajutat foarte mult să-mi găsesc ghete pe măsură.
Cum sunt condiţiile pentru baschet din ziua de azi, comparativ cu cele de când jucai?
În primul rând, se plăteşte cu mult mai bine. Mi-ar fi plăcut şi mie să câştig, ca jucător, 2-3-4-5000 de euro. Noi jucam mai mult de amorul artei, nu pentru bani. Apoi, condiţiile de pregătire sunt incomparabile. Îmi amintesc, de pildă, cantonamentul de dinainte de Campionatul European din 1987. Pe lângă faptul că am stat în pregătire doar o săptămână, n-am avut apă caldă nici 5 minute şi, din cauză că am făcut doar duşuri reci, ne-am blocat toţi muscular şi am ajuns nişte epave la competiţie. Să nu mai spun că mâncam la un „împinge tava” vai de el, şi aşa mai departe. Nu-i de mirare că rezultatul a fost foarte slab (n.r. – România a încheiat pe ultimul loc).
A fost grea despărţirea de Dinamo?
Foarte grea. Am plecat în 2009, dar calvarul începuse din 2007. În sezonul 2008-2009, de pildă, din zece luni, am plătit jucătorii doar pentru două. Ajunsesem să nu mai dorm nopţile, aşa că am hotărât să plec. Cum, după o viaţă de om la Dinamo nu puteam să plec să antrenez la alt club, împreună cu Pogonaru (n.r. – Valentin Pogonaru, fost baschetbalist) am deschis o şcoală de baschet.
Cum merge noul job?
Deocamdată suntem la început. Ne adresăm în special copiilor de toate vârstele, de la 6 până la 14 ani şi chiar 16-17 ani. Nu facem însă performanţă. Vrem doar să atragem copiii spre baschet. Avem două săli închiriate, punem mingi la dispoziţie, iar un antrenament durează o oră şi jumătate. Foarte important este că facem ce ne place.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Mai întâi când m-am apucat să joc baschet. Apoi când am evoluat în primul sezon îmbrăcat în tricoul lui Dinamo. Am fost extrem de mândru.
Care este cel mai mare regret?
Că n-am plecat să joc în străinătate. Din păcate, ofertele au venit în momente total nepotrivite.
O dorinţă încă nerealizată?
Aş vrea ca antrenor principal să câştig un titlu naţional, dar acum este din ce în ce mai greu pentru că tot campionatul nostru prim-divizionar este plin de tehnicieni străini.
Ce ai lua dacă ar fi să mergi pe o insulă pustie?
Nu mi-ar plăcea pe o insulă pustie, pentru că sunt o persoană sociabilă. Poate aş lua mingea de baschet.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Nu pot spune că mă tem de ceva în mod deosebit. Ca orice om, mi-e teamă de neprevăzut şi de ghinion.
Mai ai timp pentru citit?
Înainte îmi plăcea mult să citesc, dar în ultimul timp trebuie să recunosc că n-am mai pus mâna pe o carte. Acum este tentaţia internetului, care îţi furnizează o mulţime de informaţii în orice domeniu. Nu sunt însă un fan al reţelelor de socializare gen Facebook. Am prieteni care mă tot bat la cap să îmi fac tot felul de conturi, dar nu mă tentează. În rest, televizorul şi ziarele.
Cine a fost modelul în carieră?
Ca jucător, l-am admirat mult pe lituanianul Arvydas Sabonis. L-am cunoscut şi personal, în sensul că am schimbat câteva vorbe. Era un tip valabil.
1. 6 TITLURI De campion naţional a câştigat cu echipa Dinamo, cinci ca jucător şi unul ca antrenor secund.
2. 3 ANI Între 1978 şi 1981, a practicat lupte greco-romane, reuşind să iasă vicecampion naţional.
3. DUBLĂ A fost component al naţionalei României care a participat la ultimele două ediţii ale Campionatului European.
4. 50-51 Este numărul pe care îl poartă la ghetele de baschet, care, înainte de revoluţie, îi veneau pe comandă, din străinătate.
5. 30 DE PUNCTE Reuşea să înscrie în medie pe meci în perioada sa de glorie.
