Christian Paraschiv: “Du-te de aici, ieși afară, descurcă-te!”

Christian Paraschiv era deja un nume în pictura românească în 1986, anul în care a emigrat la Paris. Evitase imperativul absolut al realismului socialist și al încercărilor nonfigurative aşa-zis intelectuale în favoarea unei abordări istorice cu subtile aluzii religioase.

Eva Tipaldos 0 comentarii

Supraviețuise unor critici din „Scânteia tineretului“, potrivit cărora lucările reunite în 1980 într-o expoziție ar sugera maşini de tocat carne de om, și era unul dintre liderii grupului pictorilor și intelectualilor care se întâlneau în conacul de la Tescani.

“România comunistă aloca bugete uriașe culturii, din păcate, însă, pentru a susține o artă propagandistică”, spune artistul, al cărui parcurs intelectual a fost modelat de câteva întâlniri importante, pe care le-a avut încă din adolescență.

A studiat cu Corneliu Baba și a luat câteva ore de desen cu unul dintre discipolii Părintelui Constantin Galeriu, marele pictor Sorin Dumitrescu. Mai apoi, în studenție, a avut ocazia să schimbe opinii cu unul dintre cei mai importanți artiști români - Marin Gherasim, cu Rodica Lazăr sau cu Ion Sălişteanu.

În cele din urmă, întâlnirile cu Paul Gherasim şi cu Horia Bernea i-au adus gânduri importante pentru structurarea drumului de mai târziu. Pe la mijlocul anilor ‘80, Christian Paraschiv devenise tânărul care făcea legătura între generaţii și organiza expoziţii colective cu artiști tineri și artiști consacrați, cum ar fi „Peisaj 1984“, găzduită de Galeria Galateea, unde a expus alături de Mihai Sârbulescu, Horea Paştina, Ştefan Râmniceanu sau Ion Nicodim.

În urma întâlnirii cu pictorul Paul Gherasim, un artist deloc echidistant, care a ținut neabătut partea îngerilor, a înființat Grupul Prolog, o mișcare care propunea întoarcerea la natură și care a debutat în 1985 cu un catalog semnat de Andrei Pleșu și cu expoziția „Floarea de Măr“, găzduită de Căminul Artei.

În permanent glissando printre regulile nedrepte ale unui sistem cu agendă clară, Christian Paraschiv nu a reușit să evite interdicția de a expune, formulată de cenzura ceaușistă.

A emigrat în 1986 și trăiește de atunci la Paris. Cu sprijinul artistului George Apostu – considerat cel mai mare sculptor român după Brâncuși -, și-a început drumul de mare artist al lumii. Foarte târziu, abia în 2003, când a revenit prima oară, vecinii încă mai știau că ar fi trădător de țară. Christian Paraschiv, ale cărui lucrări de află acum în colecții private în Europa, Japonia sau Statele Unite, s-a consacrat ca un explorator al limbajelor artistice având ca punct de pornire bio-arta sau corpul uman. Fie pentru a potența un discurs religios, pentru a clarifica miracolul vieții sau păcatul originar – cum ar fi în seria de expoziții Strunga -, fie prin a pune în relație corpul și geometria, fie pentru a explora moartea. “Arta nu poate fi legată de religie. Arta este religie”, spune Christian Paraschiv.

 

Rep: Ați plecat în 1986, când erați deja un nume și în România, vă ocupați de Atelier 35, făceați parte din așa numitul “fenomen Tescani” – alături de pictorul Ilie Boca, de Bocu Cantacuzino sau de Andrei Pleșu… Care sunt adevăruri și care mituri despre arta în România lui Ceaușescu?

 

Christian Paraschiv: Lucrurile nu erau deloc simple în vremea aceea! Și probabil că singurul sistem care funcționa serios și normal în România era sistemul de învățământ, de formare. Așa că îmi amintesc cu drag primii pași făcuți pe acest drum, la șapte ani, la unul dintre cercurile de desen deschise la Palatul Pionierilor. Bunicul îmi stârnise curiozitatea, el mi-a dat primele lecții de desen, explicându-mi cum se reproduce un personaj de bandă desenată dintr-o revistă Vaillant. Fost colonel de armată, bunicul nu a avut niciodată ambiția să expună, cred că arta a fost pentru el doar o formă de terapie după ce îndurase ororile războiului. Avea, însă, o dexteritate, o aplicație excepțională pentru desen și pictură. Făcea niște portrete sau naturi moarte foarte interesante pentru anii ‘20-‘30, în viziuni foarte geometrice, cu niște treceri tonale de la umbră la lumină, totul în acuarelă. Era formidabil! Dacă talentul bunicului nu s-a transformat în carieră, traseul meu a fost, însă, foarte clar, în sensul că am intrat la Liceul de Artă, Tonitza. Pe vremea aceea, dacă vroiai să o iei spre o carieră din zona artelor, totul se făcea prin concurs, sistem de selecție care, din păcate, nu mai există la ora actuală. Situația de concurs era bună, îți crea o tensiune, și, cum să spun eu… motivația ta trebuia atunci să fie mare. După liceu a urmat facultatea, numai că, pentru a intra la facultate, trebuia iarăși să te pregătești serios. Peste o mie de candidați se luptau pentru cinci, șase locuri. Am trecut aceste teste, cumva împotriva speranțelor alor mei. Părinții mei erau ingineri și sigur că și-ar fi dorit mai degrabă să fac arhitectura. Până la urmă mama a acceptat ideea, tata, mai puțin. La liceul de artă erau două secții, real și uman, așa că, le-am făcut plăcerea să merg la real, după aceea am pornit pe drumul meu. Iar ei au înțeles, în cele din urmă, că aceasta este vocația mea.

 

Rep: Care credeți că sunt formatorii cei mai importanți în arta plastică românească a epocii, de la Ciucurencu, despre care spuneați că făcea față și școlii americane, până la Marius Cilievici, Eustațiu Stoenescu sau Baba – despre care spuneați cândva că este un întârziat care are mare success?

 

Christian Paraschiv: Avem vreo doi-trei pictori pe care toată lumea îi promovează, în timp ce alții, mult mai subtili, au fost uitați. În cazul lui Baba, păstrez rezerve. Am mai spus-o. Baba este, cum bine ziceam, doar un întârziat care are mare succes. Dar în facultate erau și alte capcane. Îl puteai avea, de pildă, pe Vasile Grigore, care-i omora pe studenți, intrau băieții, și, când se făcea expoziția de sfârșit de an, toți pictau ca el, toți erau Vasile Grigore. Așa a nenorocit generații întregi. La fel și Ciucurencu, un artist, de altfel, excepțional, care făcea față și școlii americane. Studenții lui, însă, intrau cu toții în geometria divizionistă, și, când te duceai la salon, pe toți pereții vedeai numai diverși Ciucurencu multiplicați. Vezi tu, mulți dintre marii profesori încercau să-și transforme studenții conform propriei viziuni artistice. Ceea ce este o eroare. Rolul unui profesor nu este să te strivească. Ceva mai interesanți erau profesori ca Marius Cilievici, care a știut să iasă din zona aia de desen mărunțit, sau Eustațiu Stoenescu, un artist foarte interesant, care, din cauza faptului că a făcut portretul regelui, a fost îngropat în uitare. I s-a făcut o mare nedreptate, din mai multe puncte de vedere aș spune, gândind că atâta timp cât trăia Baba, Stoenescu oricum n-ar fi existat. Baba nu avea nici un interes să-l scoată în față.  Ar fi avut concurență. Stoenescu este excepțional. Am fost în urmă cu câțiva ani la Muzeul de Artă și am descoperit niște lucrări splendide ale lui Stoenescu ascunse sub scară. Avea, săracul, două lucrări mici, naturi moarte, am fost revoltat. Mi-aș dori ca cineva din generația tânără să-l redescopere și să-i facă o retrospectivă. Un alt mare artist căzut în uitare este Aurel Cojan. Pe el l-au adus de la Paris - prin bunăvoința lui Paul Gherasim și a altora -, iar apoi i s-a făcut o retrospectivă. Din păcate, una mică, într-un pătrățel de 5 pe 5 metri. Se pare că România, dintr-o o proastă înțelegere a ideii de modestie, i-a făcut, până la urmă, un deserviciu. Sigur, am adus toate aceste nume în discuție pornind de la evocarea formatorilor în artă, însă, dincolo de valențele lor de pedagogi, aceștia sunt artiști mari ai României. Bilanțul, dacă ne-ar trece prin cap să-l facem, nu este unul optimist: Stoenescu aproape uitat, Cojan - aproape uitat, ceva nu e în regulă. Cred că asta vine și dintr-o poziție imbecilă pe care România a avut-o și o are și astăzi, față de artiștii emigrați. Spre deosebire de unguri, care au înțeles atitudinea corectă încă dinainte de ‘90, când și-au adus artiștii emigrați în expoziții de amploare și, astfel, le-au recuperat opera.

 

Rep: V-ați început cariera într-o țară care refuza cândva să expună nud (din câte înțeleg, nici Franța nu era foarte deschisă la asta în ‘86!), dar în care, totuși, se pare că veneau galeriști din Germania sau Franța și în care artiștii aveau voie să nu se angajeze, trăind uneori din bani împrumutați de la UAP…

 

Christian Paraschiv: Ca să poți împrumuta bani de la Uniunea Artistilor Plastici, era necesar, în primul rând, să devii membru al UAP. Dar nu pentru acești bani. În general, statutul de membru îți oferea ceva siguranță, îți permitea să expui în galeriile Uniunii și, foarte important, puteai să te ocupi numai de artă, fără să fii amenințat că o să fii considerat un parazit social. Oricum, puteai spera la acest statut abia după ce treceai proba rezidențiatului. După facultate, era obligatoriu să mergi trei ani, prin repartiție, la un post de profesor cu un salariu mic, cam cât cel al unui muncitor necalificat, aceasta fiind considerată o formă de a plăti facultatea absolvită. Pe mine, de exemplu, m-au repartizat ca profesor de desen în comuna Budești, aflată undeva pe lângă București, și vreme de trei ani am fost navetist. Iar aceasta a fost, de fapt, un fel de cadou. Budești era considerat postul cel mai bun dintre cele disponibile, iar eu l-am primit pentru că am terminat facultatea ca șef de promoție. O dată trecută perioada de repartiție, miza era, însă, într-adevăr, să devii membru UAP. O dată primit în UAP, deveneai membru stagiar și apoi, după 2-3 ani, membru definitiv. Acest din urmă statut îți dădea dreptul să ceri lunar și acest faimos împrumut pe care îl evocați – era vorba de un avans pentru o viitoare achiziție -, iar aceste împrumuturi erau aprobate de birourile fiecărei secții, pictură, sculptură și care mai erau. Desigur, sumele la care puteai spera erau mai mari pentru ariștii consacrați și foarte mici pentru cei tineri. Așa cum vă puteți imagina, cei care faceau portretele Ceaușeștilor, ca Bitzan, Setran, Balașa și alții, alături de nume la care poate nu ne așteptam să semneze portrete ale “tovarășilor” -  cum ar fi Wanda Mihuleac, Ion Grigorescu, Almașeanu -  erau privigiliați când era vorba de achiziții.

 

Rep: ... Pe lângă bugetele mari pentru cultură, în plus, într-un spațiu izolat, mișunau, totuși, galeriști occidentali…

 

Christian Paraschiv: La vremea respectivă Statul cumpăra foarte mult, municipiul cumpăra, structurile de partid cumpărau și ele, însă toate aceste entități cumpărau în general doar lucrări cu caracter de propagandă. Au existat diverse căi de a scăpa și de asta, însă. Mulțumită unor oameni din jurii, funcționari și artiști cu un spirit mai deschis și mai curajos, au fost cumpărate și lucrări foarte interesante, de la artiști care nu au făcut niciodată compromisuri. Printre aceștia, Paul Gherasim, Horea Mihai, Ștefan Sevastre, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Napoleon Tiron, Horia Pastina și mulți alții. După cum știți, în ziua de astăzi statul nu mai face achiziții. Ultima achiziție făcută de Muzeul de Artă Contemporană din România a fost în anul 2008! Statul comunist, însă, înțelesese încă din anii ‘60, rolul de propagandă al artei, de unde și interesul de a investi în artă și de a aloca bugete importante pentru cultură. Iar acest lucru explică, măcar în parte, și de ce erau galeriști și directori de muzee care veneau în acea perioadă în România. Veneau, fiindcă se organizau foarte multe expoziții de artă românească în străinătate, scopul fiind același, anume propagandă comunistă prin artă. Vizitele în ateliere erau ghidate, desigur, de direcția UAP și de omul care lucra pentru Securitate, mai exact la Serviciul Personalului. Eu am primit vizita directorului Muzeului de Artă din Manheim, care organiza o expoziție cu artă românească. Cum aveam deja două premii internaționale - unul la o trienală în Bulgaria și celălalt la Bienala de la Cagne sur Mer, în Franța - UAP nu prea putea să mă ascundă, nu putea să nu aducă în atelierul meu un astfel de curator. Am profitat de ocazie și i-am arătat și o serie interzisă, zece pânze de dimensiuni mari, cu subiectul Feminin /Masculin. Erau un fel de nuduri aflate în raport cu o geometrie simplă, a cercului, a triunghiului, a unui hexagon. Știam că românilor nu le convine că am scos niște lucrări pe care de trei ani nu puteam să expun în România. Seria asta fusese clar interzisă. Curatorul era, însă, entuziasmat, așa că cei de la UAP l-au mințit pe directorul de la Manheim. I-au spus că lucrările sunt disponibile pentru expoziție. Din păcate exista și un plan B. Două luni mai târziu, când au fost trimise lucrările în Germania, nudurile au fost cenzurate, iar în locul lor au fost puse trei lucrări pe tema Relicva. Directorului de la Manheim i s-a spus că nu vreau să expun ciclul “Feminin / Masculin”. Fără cuvinte! Nu era nimic prea bine pe atunci. Pentru a putea merge în Franta să-mi ridic premiul de la Cagne sur Mer, de pildă, am așteptat vreme de patru ani pașaportul! UAP considera că nu este necesar să merg personal acolo. Am plecat la Paris abia în ianuarie 1986, lăsând în țară doi ostatici: pe soția mea Silvia și pe fata mea, Ecaterina. O dată ajuns, am cerut azil politic.

 

Rep: Au urmat 35 de ani în Franța… inițial un tărâm absolut necunoscut…

 

Christian Paraschiv: Acum aproape treizeci și cinci de ani am ajuns la Paris, la ora șapte și ceva, dimineața. Am ajuns la Gara de Est, după o călătorie de două zile și jumătate, la clasa a doua. L-am sunat pe unul dintre puținii oameni pe care îi cunoșteam acolo, sculptorul George Apostu, care trăia încă din anii ‘70 la Paris. I-am explicat că vreau să rămân în Franța. Nu mă mai întorc, zic, iar el, foarte bine faci! Apostu era un om legat de România, suferea, de fapt, că rămăsese în Franța, deși, în același timp Franța l-a și stimulat. Este o dualitate interesantă în ceea ce privește viața lui. Cu promisiunea lui Apostu că mă va sprijini, mi-am căutat un loc de dormit la un fost coleg, Adrian Buba, care avea un atelier mare prin Montaparnasse. Noroc, zice, ce faci? Zic, nu am unde să dorm, lasă-mă să dorm la tine în atelier. El, nu pot, că nevastă-mea nu mă lasă. Cum să spun, colegii de generație m-ar fi aruncat în stradă, dar nea Georgică m-a ajutat. Până la urmă m-am descurcat. Mi-am câștigat primii bani de chirie de la un bandit român, care avea o firmă de construcții. Am lucrat la el o lună, pentru 100 de franci pe zi, de la 7 dimineața până seara, întelegi? Cam după vreo lună i-am spus lui nea Georgică că nu mai pot așa, iar el, pentru a-mi oferi o soluție, m-a întrebat dacă știu să fac poze. Știam. Expusesem fotografie în România. Geroge Apostu trăia pe atunci cu o libaneză, artistă și ea, o femeie foarte fină, care îl iubea foarte mult. Măi, Yughette [Caland], nu vroiai tu să-ți faci catalogul ăla? Uite, mă, baiatu’ ăsta știe să facă poze. Ea a acceptat și eu, ca românu’ de colo, zic, nea Georgică, da‘ n-am aparat foto. Se uită atunci nea Georgică la mine și atât îmi spune: Du-te, bă, de aici, ieși! Te descurci! Înțelegi? Te descurciI! Asta a fost prima lecție în Occident, din care am înțeles, cu mentalitatea noastră românească nu merge. Adică ți-a dat omu’ un deget, tu nu îi iei toată mâna! A fost o lecție excepțională. Apoi lucrurile au mers bine în Franța, mi-am găsit și o galerie și, gata, așa a demarat totul. Dar nu uit lecția asta niciodată, cum mi-a zis: Du-te de aici, ieși afară, descurcă-te!

 

Rep: Care sunt cele mai bune produse culturale exportate acum de România? Ghenie ar putea fi un exemplu... Credeți că statul ar trebui să sprijine acest efort sau galeriile private?

 

Christian Paraschiv: Avem o situație interesantă. De câțiva ani, arta plastică românească începe să fie vizibilă și colecționată de marile muzee ale lumii sau de particulari influenți. Lucrurile stau bine și pentru cinetografiia românească, sunt multe filme care se afirmă la mari festivaluri cu multe nume încoronate de premii si success. Putem vorbi, deci, de o școală românească! Dacă luăm în considerare reușita acestor două domenii culturale, Statul ar trebui să ducă o politică de sprijin și de promovare internațională a artelor, organizând expoziții și proiecții de filme, totul dublat de albume cu studii aprofondate făcute de critici străini și români. Aceste albume ar trebui distribuite gratuit în cadrul numitelor expoziții și proiecții. Îmi aduc aminte de expoziția de artă contemporană americană adusă la București la începutul aniilor ’70, expoziție extraordinară, care era un răspuns ideologic al Occidentului față de arta communistă de tip realist, impusă de Uniunea Sovietică. Era o propagandă subtilă. Albumul - cu mai mult de o sută de reproduceri colorate, cu articole critice și cu prezentările artiștilor - era distribuit gratuit.  Această expoziție a fost intinerată la vremea respectivă în toate țările blocului comunist, inclusiv în Uniunea Sovietică. În ziua de astăzi, sigur, nu mai este vorba de a imagina evenimente cu conținut ideologic. Important este să știi să formulezi strategii pertinente de promovare culturală a unei țări, în cazul nostru România.

 

Rep: Care sunt proiectele dvs. în acest an, atât în România, cât și internațional?

 

Christian Paraschiv: Anul 2018 este aglomerat în expoziții importante pentru mine. Am terminat anul trecut și l-am început pe acesta cu expoziția “Prolog”, în care grupul expune la Galeria Română, fără prezența fizică a domnului Paul Gherasim. Apoi, mai este o expoziție foarte importantă pentru noi, expoziția “Crucea” de la Complexul Muzeul Național din Iași, care apoi va fii intinerată în mai multe orașe din România, fiind o expoziție omagiu a sărbătoririi a 100 de ani de la reunificarea țării, respectiv Centenarul  Marii  Uniri. Mai am o expoziție personală, “The Offense Raport”, începând cu 6 martie, la EliteArt Gallery la București. În cadrul acestei expoziții, vom lansa în România albumul Christian Paraschiv Nomos, editat de ICR București, în colaborare cu Fondul Oudin din Paris. Lucrarea este pregatită și editată pentru expoziția retrospectivă de la Paris, organizată de Fondul de dotație Oudin, care va fi deschisă începând cu luna noiembrie. Expoziția, care va rămâne deschisă pentru o periodă de trei luni, va fi legată de sărbătorirea la Paris a relațiilor culturale între Franța și România. În paralel, va fi deschisă o expoziție retrospectivă Paraschiv și la Galeria Română din București. În luna aprilie, voi avea o expoziție personală, dublată de lansarea volumului Nomos, și la ICR Berlin și la Nurenberg, la Tiny Griffon Gallery. În luna septembrie voi continua o tradiție de câțiva ani, anume să aduc o serie de artiști francezi în România, în cadrul proiectului realizat în parteneriat cu Fundația Conacul Otetelișanu, rezidența « Les amis de Christian Paraschiv en Roumanie editia IV  ». Ca în fiecare an, la final vom realiza o expoziție cu artiștii invitați. Tot anul acesta, în luna octombrie, va fi vernisată la Sibiu expoziția “Modernisme, Modernite, Rebord” / Une reflexion avec vue sur l’Art Contemporain des roumains. Expoziția, curatoriată de Liviana Dan, va fi găzduită de Muzeul Brukenthal Modern.

 

 

 

Comentarii

loading...
Loading...
loading...