Festivalul Enescu 2017. Repin demonstrează că nimic nu este imposibil la vioară!

de Corina Bura

Festivalul Enescu 2017. Repin demonstrează că nimic nu este imposibil la vioară!

Întâlnirea cu orice orchestră care provine din Rusia sau din perimetrul ex-sovietic se constituie într-un eveniment de seamă. Aşa va fi peste timp sau măcar câteva decenii de acum încolo. Sectorul cultural a fost întotdeauna respectat, indiferent de cine a cârmuit destinele acestui spaţiu, creându-se o tradiţie care, datorită eficienţei, dăinuieşte peste secole.

Orchestra Naţională a Rusiei – ansamblu înfiinţat în 1990 de către celebrul pianist şi dirijor Mihail Pletnev – apare ca o instituţie cu caracter privat dar, pe lângă susţinătorii generoşi care înţeleg rostul unor asemenea „investiţii”, mai are un substanţial sprijin şi din partea statului. Credem că nu este un fenomen unic: la ediţia din 2013 a apărut Vladimir Spivakov la pupitrul unui ansamblu al cărui iniţiator a fost şi care se pare că avea acelaşi regim. Minunată stare de lucruri!

Pentru cel de-al doilea concert al formaţiei, programul a fost diversificat, dintre cele patru opusuri aflate pe afiş doar simfonia a aparţinut literaturii muzicale ruse. În deschidere am ascultat cele patru dansuri selectate din Estancia – baletul într-un act (5 tablouri cu 12 subsecţiuni, bazat pe lirica poetului argentinian José Hernández) scris de Alberto Ginastera (1916-1983). Ascultând lucrarea în integralitate, se poate spune că cele patru numere prezintă o reţetă de succes, fiind – cu excepţia Dansului grâului (de fapt cel mai frumos) –, foarte mobilizatoare, ritmice, mai ales finalul care se desfăşoară în pas de malambo, un fel de step, executat doar de bărbaţi care poartă încălţăminte specifică gaucho.

Ansamblul a strălucit nu numai datorită unei orchestraţii foarte iscusite, care aminteşte frapant de Ravel, ci şi unui compartiment al suflătorilor de alamă extrem de performant. În opinia noastră părţile lirice ale baletului sunt atât de expresive încât latura artistică ar fi fost mai bine reprezentată într-o altfel de alcătuire şi poate în viitor cineva îşi va asuma această misiune. Actuala versiune a oferit un confort special dirijorului Horia Andreescu fiind cunoscut faptul că interpretările sale sunt predominant dinamice.

Solistul concertului, celebrul Vadim Repin, s-a fixat asupra unui mic diptic enescian, Aria şi Scherzino, scris în 1909, care este reprezentativ pentru tot ceea ce va deveni literatura violonistică majoră lăsată de Enescu patrimoniului universal. Frumuseţea sunetului viorii, eleganţa frazării şi mai pe urmă acea mostră de scherzino-diabolique au fost suficiente pentru a confirma, pentru a câta oară, calităţile acestui violonist de-a dreptul superb.

O dată „încălzit”, Repin s-a dezlănţuit pe modernul concert scris de contemporanul James MacMillan în 2009. Istoria concertului instrumental arată că, în cele mai multe cazuri, pretextul mai mult sau mai puţin conştient în elaborarea unei lucrări aparţinând acestui gen îl reprezintă imaginea unui anume violonist, în cazul nostru Repin, căruia i-a şi fost dedicat. Concertul pare a fi „turnat” pe violonistica lui Vadim Repin, pe sunetul extraordinar de calitativ, desfăşurat pe suprafeţele lente – ce-i drept, destul de reduse ca întindere.

Sensibilitatea, delicateţea şi profundul lirism al frazelor sunt puse mai apoi într-un violent contrast cu o aglomerare excesivă şi neaşteptată a efectelor din paginile virtuoze ale partiturii – domeniu în care Repin demonstrează că nimic nu este imposibil la vioară! Lucrarea în sine este foarte bine scrisă, cu fantezie şi talent, iar orchestra poate fi considerată ca fiind „cel de-al doilea solist”, beneficiind de o scriitură excelentă, rezolvată spectaculos de către toate compartimentele sale sub atenta conducere a lui Horia Andreescu, dirijor agreat de toţi marii violonişti pe care i-a acompaniat de-a lungul timpului. Oricum comentarea acestui concert ar necesita un spaţiu aparte.

Simfonia a V-a în mi minor op.63 este binecunoscută publicului de pe întreaga Planetă; s-ar putea ca Ceaikovski să fie încă cel mai cântat compozitor al Terrei, deşi Mahler – şi mai nou Şostakovici – se află deja în postura unei serioase „concurenţe”. Ascultătorul va recunoaşte cu siguranţă acea Temă Fatum (a Fatalităţii) care traversează şi unifică materialul sonor al simfoniei.

Ceea ce se mai desprinde din interpretarea orchestrei ruse este sentimentul de durere nobilă şi mai puţin caracterul narativ în care simfonismul ceaikovskian excelează. Este imposibil să nu te laşi cuprins de multitudinea de trăiri pe care solo-ul de corn din mişcarea secundă, Andante cantabile con alcuna licenza, preluat mai apoi de toate instrumentele, o transmite atât de direct, preaplin şi uman. Tocmai acel con alcuna licenza (cu unele libertăţi) a îngăduit interpreţilor să se desfăşoare dincolo de semnele prozaice ale partiturii…

Eleganţa valsului din partea a III-a a adus în memorie o epocă a eleganţei, a unei vieţi care poate fi trăită cu stil, iar paginile finalului tumultuos şi-au amplificat sensul printr-o participare şi implicare deplină a instrumentiştilor orchestrei, cumulate cu temperamentul dirijorului Andreescu aflat într-o excelentă dispoziţie artistică.

Este imposibil să nu te laşi cuprins de multitudinea de trăiri pe care solo-ul de corn din mişcarea secundă, Andante cantabile con alcuna licenza, preluat mai apoi de toate instrumentele, o transmite atât de direct, preaplin şi uman.

Comentarii

© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate