14.3 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăCulturăGigi Căciuleanu: "Milităria în artă îmi blochează și mintea și creativitatea"

Gigi Căciuleanu: “Milităria în artă îmi blochează și mintea și creativitatea”

Gigi Căciuleanu nu crede, însă, în zei, ci mai degrabă în oameni, chiar dacă unii, cum ar fi Dan Mastacan sau Miriam Răducanu, ar părea să fie supra-oameni sau, cine știe, poate chiar extratereștri. Harul nu se educă. Cu el te naşti sau nu. Vine din vieți trecute sau viitoare și se fixează pe structuri sensibile.

Sensibilizate? “Partea invizibilă, mai bine zis insesizabilă, a ice-bergului este mult mai importantă decât ne-am putea-o închipui”, spune un artist care adaugă emoții ideilor, amestec pe care îl strecoară apoi în mișcări, aşa cum Brâncuşi îşi dăltuia pasărea “până a devenit zbor şi apoi chiar mai departe, până când nu mai avea nicio pană şi era doar esenţa zborului”.

Un artist care îşi trăieşte viaţa ca un veritabil globetrotter, Gigi Căciuleanu a gândit și simțit mișcări pe care apoi avea să le împrumute unora dintre îngerii dansului mondial, de la balerinele care au marcat istoria ultimului secol – Maia Pliseţkaia sau Pina Bausch -, la marea stea a baletului lituanian – Svetlana Beriozova, dansatorii francezi Jean-Christophe Paré, Jean Guizerix sau Wilfride Piollet. O serie de nume care, alături de altele, “se află înscrise undeva, cu meşteşugite slove de Înger, pe pergamentul vreunui catastif într-adevăr ceresc”.

Educat de o bunică iubitoare de artă, care citea partiturile cu aceeaşi pasiune şi înfrigurare cu care alţii citesc un roman de aventuri, Gigi Căciuleanu a studiat apoi la Moscova (un bun prilej de a-i citi în original pe Cehov, Lermontov, Puşkin sau Dostoievski!), s-a perfecționat sub coordonarea minunatei Miriam Răducanu. O probă de foc, înainte de a-și desăvârși tehnica într-o aventură inițiatică la Balșoi, alături de nobilul magician Meserer, maestrul soliştilor şi al primilor dansatori, sau de exacerbatul Ermolaev, care lucra numai cu câţiva norocoşi, “foarte puţini, care se încumetau să-i înfrunte setea de virtuozitate şi nebunie”. A lucrat în Germania, la „Folkwang Ballet“, companie dirijată pe atunci de faimoasa Pina Bausch, a dansat alături de Maia Pliseţkaia la Tokyo, a dansat în Chile (și a fost directorul artistic al Baletului Naţional de acolo).

O a două casă îi este, însă, Franța, unde l-a inspirat pe Pierre Cradin, care i-a devenit colaborator și prieten, a trăit ani buni la Rennes, unde a fost director al unuia din primele centre Coregrafice Naţionale, sau la Paris, ca întemeietor al companiei care îi poartă numele. O permanentă evoluție, în spirală – așa cum spunea cândva un artist al cărui principiu pare a fi starea de a nu fi satelit. “Ieşi din orbită şi du-te printre stele. Nu ştiu unde ajungi printre stele, ce hău te-aşteaptă, habar n-am, dar setea de necunoscut este mai puternică decât fericirea cunoscutului”, spune Gigi Căciuleanu. 

 

Rep: Ohad Naharin este un zeu – citeam prin presa lumii cu niște ani în urmă, în perioada în care compania de dans contemporan israeliană Batsheeva era invitată la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Aveam să înțeleg că nici nu este vorba neapărat de o metaforă, pentru că Naharin este considerat într-adevăr un fel de zeu. Maya Plisetskaya, Mihail Barisnikov sau Rudolf Nureyev sunt, probabil, alți zei, cunoscuți publicului din România. Dacă ar fi să descrieți Olimpul dvs, care ar fi zeii?

 

Gigi Căciuleanu:  Probabil că răspunsul meu vă va dezamăgi, poate chiar descumpăni… Hai să încep prin a vă spune care este relația mea cu zeii. Copil fiind, am făcut la un moment dat, precum foarte mulți la aceeaşi vîrstă, o pasiune pentru mitologia grecilor antici. Ce poveşti extraordinare! De fapt ce istorii extraordinar de … umane. Parcà erau poveşti ale vecinilor mei de casă sau de cartier. După acel moment de efervescentă pasiune, interesul pentru aceşti zei mi-a mai scăzut, aflând că romanii si grecii aveau aceeasi zei, numai că se numeau altfel. “Cum e aia?” Mi-am zis. Şi … m-am dezumflat. Am început să înțeleg că acei zei – apoi mi-am dat seama că şi toți ceilalți – fac de fapt parte dintr-un fel de “administrație teologică”, cu ierarhii stabilite de muritori. Şi nu de către cei mai interesanți dintre noi. Din acel moment, hagiografia zeilor (hai s-o numim Zeo-logie) nu m-a mai interesat. Prefer zoologia.

Cred în Unul Dumnezeu, nicidecum în zeii plămădiți după chipul şi asemănarea câtorva teoreticieni care numai zei nu sunt… Deci zei, consider că nu am prea văzut. În schimb, OAMENI ieşiți din comun, DA! Am avut această baftă. Unii chiar extratereştri ca Dan Mastacan sau Miriam Răducanu. Alții pur şi simplu extraordinari. Şi nu mă refer neapărat numai la cei care ocupă coperta sau pagina numărul unu de prin jurnale, ci la aceia care sunt adevărați campioni în biathlonul: Inimă/Creier. Poate că numele acestora, dacă le-aş înşira, nu v-ar spune mare lucru nici dumneavoastră, nici cititorilor dumneavoastră. Sunt însă convins că ele, ca şi cele menționate mai sus, se află înscrise undeva, cu meşteşugite slove de Înger pe pergamentul vreunui catastif într-adevăr ceresc.

 

Rep:  Viața într-o companie artistică presupune inițierea într-o ideologie proprie, așa cum face și religia. Sunt câteva companii artistice, Zentropa lui Lars von Trier, de pildă – unde reportajele sugerează că se cântă psalmi la începutul zilei, sau Odin Teatret, compania lui Eugenio Barba – ea însăși având o ideologie proprie, militărie cu privire la antrenamente sau alte ritualuri ale zilei. Ne-ați putea spune ce soi de ritual și disciplină ar ajuta o companie să producă… zei?

 

Gigi Căciuleanu: Nu pot să sufăr milităria. Nu mă refer la militari, ci la milităria inutilă, cea dinafara vieții militare propriu-zise. Cred că este Jorge Borges cel care zicea – şi sunt întru totul de acord cu dânsul – că nu vede interesul de a considera arta în termeni militari, de fapt numai orizontali, aşa cum este şi câmpul de bătălie: “Avant-gardă” sau “Arrière-gardă”, “Atac” sau “Choc” şi tot felul de alți termeni proprii  strategiilor uciderii. Mi se pare şi mie mult mai interesant de a gândi mai degrabă pe verticală… în termeni calitativi. Tot ce este militar în artă îmi blochează şi mintea şi creativitatea. Pentru a avea pâlniile deschise şi antenele desfăcute am nevoie, dimpotrivă, de libertate. Nu de constrîngerea unei discipline de fațadă. De fapt, din câte mi-a fost dat să observ, chestia cu disciplina stă cam aşa: cei care au nevoie de o disciplină de fier sunt cei care sunt de fapt inapți de a se auto-disciplina; în artă acest lucru este şi mai flagrant. La fel şi cu cenzura. Cea oficială, deci de oportunitate, este distrugătoare şi nu poate concura cu auto-controlul inteligent (sau mai bine zis înțelept!) al artistului, cel al personalității sale, aflate față în față cu ceea ce îi cere a sa Artă. Cea a omului față de creatorul din el. De foarte multe ori meseriaşul din mine se bate cap în cap cu artistul tot din mine. Iar lucrurile se aşează abia atunci când artistul iese învingător din apriga bătălie a mea cu mine. Am cunoscut, e adevărat, mai multe companii cu care mi-a fost dat să colaborez, unde direcția inventa tot felul de reguli de factură militară, sau militar-sectară, impunându-le de o manieră tot atât de stupidă precum păreau a fi acele reguli. Am reusit să colaborez super bine cu toate acestea abia atunci când i-am făcut să simtă pe interpreți că sunt artisti responsabili și că nu au nevoie de bici pentru a se perfecționa, ba chiar de a se auto-depăși! Am și exemple de experiență personală cu “milităria administrativă”: Când am ajuns la Santiago, ca director al Baletului Național Chilian, primul lucru pe care l-am făcut atunci când am descoperit a ei existență, a fost să încerc să desființez condica de prezență, pe care fiecare dintre artişti trebuia în mod obligatoriu s-o semneze la intrare şi la ieşire din sediu. Şi nu era doar vorba de o fabrică cu sute de oameni, ci de o companie de artişti cu numai douăzeci şi ceva de membri. În 15 ani nu am reuşit să o fac. Ceea ce însă am reuşit de minune, a fost s-o ignor cu desăvârşire; am făcut ca şi cum nici n-ar fi existat. Ceea ce a desființat-o mult mai puternic decât dacă aş fi făcut-o distrugând-o fizic. Acestea fiind zise, dacă dansatorii simțeau că sunt nefericiți de ceva, se făceau luntre şi punte ca să remedieze la ce n-a mers, fără să fie nevoie de mustrări sau pedepse. Iar dacă cumva îmi ieşeam din fire, de cele mai multe ori nemuțumit în primul rând de mine însumi, pentru că n-am ştiut să găsesc soluția la vreo problemă ivită, atunci nu se supărau pe mine, nu-mi purtau pică, ba dimpotrivă, mă ajutau să ies din impas…

S-a întâmplat să mă şi cert crunt cu ei, dar am făcut-o întotdeauna de la egal la egal, fiindcă nu concep un alt mod de a lucra între un coregraf sau regizor cu interpreții săi decât ca acela de la Artist la Artist. Ambele cuvinte cu majusculă.

 

Rep: Singurul corp frumos este un corp intelegient, spuneați, deși, dincolo de orice inteligență, pentru a păstra frumusețea fizică trebuie multă muncă. Inclusiv în condițiile unei vieți solicitante, așa cum spuneați: “cred că aș putea să scriu o carte despre cum se lucrează într-o cameră de hotel, când pui piciorul pe bideu, dansezi în dulap, cu o mână pe cap…”. Cum arată viața unui dansator de elită de la bunul început și până la final? Citeam că și anumite sporturi sunt interzise, ca să evoc un singur neajuns… Oricum, rezultatul final al acestei munci uriașe este tot un eșec până la urmă, pentru că orice dansator va îmbătrâni. Nu e nedrept?

 

Gigi Căciuleanu: Ca să răspund întrebării dumneavoastră, v-aş povesti o întâmplare cu Maya Plissețkaia. Invitată fiind la un post de televiziune francez. Avea deja o vârstă mai mult decât respectabilă. A fost pe nepusă masa întrebată, nu fără o nuanță de răutate din partea animatorului: “Madame Plissețkaia, la ce vârstă, o balerină ar trebui să se oprească din dansat?”. Maya, a ascultat atentă traducerea în cască, s-a gândit câteva clipe, apoi cu tonul ei răspicat de țarină, i-a răspuns uitându-i-se țintă în ochi: “SUNT UNELE CARE NICI N-AR TREBUI SĂ ÎNCEAPĂ!”

 

Rep: Este o regulă teoretică aceea că opera are o viață proprie, independent de datele biografice ale unui artist. Dincolo de drumul parcurs după ce este predată unui public, însă, orice operă se naște din întâmplări și gânduri, din experiența de viață a autorului ei. Care credeți că sunt momentele din viața dvs care aveau să aducă această viziune sensibilă și delicată asupra lumii?

 

Gigi Căciuleanu:  Partea invizibilă, mai bine zis insesizabilă, a ice-bergului este mult mai importantă decât ne-am putea-o închipui. Tot ce transpare într-o creație ar fi legat poate mai degrabă de vieți anterioare sau … viitoare. Paralele în orice caz. Dar paralele în sensul non-euclidian, adică intersectându-se şi legându-se între ele. Dacă admitem că universul este infinit suntem obligați să admitem şi faptul că ceea ce se înâmplă s-a mai întâmplat sau se va mai întâmpla, iar aceasta de un număr infinit de ori. Ce înseamnă deci, doar unul dintre destinele fiecăruia dintre noi, față de acest nesfârşit număr de vieți?…

Iar dacă introducem în ecuație şi teribilele necunoscute ale VISULUI, cred ca nu e nevoie să ne mirăm că arta poate îmbrăca atât de infint de multe haine şi că este loc îndeajuns pentru noi toți. În orice caz, pentru fiecare din artiştii care au ceva de comunicat, fie lumii, fie lui Dumnezeu, fie sieşi…

Mie unuia mi se pare acest lucru fantastic de încurajator.

 

Rep: Harul a fost educat în în anii la Rennes, unde ați fost director al unuia din primele centre Coregrafice Naţionale, sau la Paris, ca întemeietor al companiei ce vă purta numele…

 

Gigi Căciuleanu: Harul nu se educă. Cu el te naşti sau nu. Dacă nu-l ai acum, nu-i nimic, nu-i grav: îl vei avea într-o viață viitoare sau îl vei fi avut într-una anterioară.

 

Rep: Întotdeauna mi-am imaginat o mare aglomerație de intelectuali români la Paris, o elită intelectuală, de la Emil Cioran, Ionesco – ambii trăiau în anul în care ați ajuns la Paris, cu George Apostu – considerat cel mai mare sculptor român de după Brancuși – pictorul Christian Paraschiv, Aurel Cojan – adus de la Paris de Paul Gherasim, dramaturgul Matei Vișniec, Silviu Purcărete, Vasile Șirli…  foarte mulți. Se comportă acest grup ca o școală de gândire? Cum ați cunoscut dvs această hartă și care sunt poveștile care vă legă de fiecare dintre ei?

 

Gigi Căciuleanu: Sună superb ceea ce spuneți! “Nu ştiu alții cum sunt” (Ion Creangă!) dar pentru mine viața a semănat şi continuă să semene mai degrabă cu o luptă pentru supraviețuire decât cu o vale a plăcerilor. Poate pentru faptul că mi-a fost dat întotdeauna să înot contra curentului. Contra curenților. O permanentă stare de urgență. Am impresia că nu am destul timp pentru tot ceea ce am de făcut. De unde până la urmă, duc, în ciuda aparențelor, o existență cam de sihastru. Pe deasupra, în afara aparițiilor publice, sunt şi foarte timid. Mi-ar fi plăcut bineînțeles să fi asistat, tăcând chitic,  într-un colț al camerei unde Ionescu, Cioran si poate Eliade se ciondăneau pe teme existențiale, filozofice şi probabil altele. Dar n-am avut această oportunitate. Mi-ar fi plăcut să fi intrat în atelierul lui Apostu, dar nu mi-a fost dat. Pe Ionescu şi pe Cioran i-am citit şi răscitit. Pe Apostu l-am savurat de departe. Pe Matei Vişniec l-am întrebat într-o zi, când, după un spectacol, îşi găsise timp să-mi ia un interviu, cum Dumnezeu face să scrie tot ceea ce scrie; si să scrie în felul în care o face? Cu Vasile Şirli e adevarat am încercat să punem țara la cale pentru ceva proiecte care de altfel nu s-au materializat, eu rămânând doar cu plăcerea prieteniei şi cea a întâlnirilor…

Rep: Ce aduce anul 2018? Poate festivaluri, poate colaborări noi, poate începeți lucrul la noi proiecte?

Gigi Căciuleanu: Avem chiar în acest moment în lucru, împreună cu Fundația “Art Production”, nu mai puțin de patru proiecte atât cu ocazia Centenarului Marii Uniri, cât şi pentru Sezonul Franța-România 2018-2019. Sper ca măcar unul dintre ele să facă de aşa natură ca “Gigi Caciuleanu Romania Dance Company” să fie prezentă activ la şirul de evenimente care, v-o puteți lesne închipui, mă încălzeşte la suflet. România și Franța se află la extremitățile Europei, la ale sale antipoduri Est-Vest. Și totuși în Alchimia operează. Aceste proiect ale noastre mi-ar place să vadă lumina zilei (şi cea a rampelor!) nu numai pentru că fac parte dintr-un program franco-român, ci fiindcă sunt și profund europeene.

Fiecare din ele, fiind un pod întins ca o acoladă peste lățimea continentului.

Cele mai citite

Tendințe de Culori și Materiale pentru 2024: O Privire Asupra Designului Interior

Anul 2024 aduce o schimbare notabilă în preferințele de culori și materiale în lumea designului interior, reflectând o nevoie crescândă de confort, sustenabilitate și...

Declarațiile lui Cristiano Bergodi, înainte de Universitatea Craiova – Rapid

Cristiano Bergodi, antrenorul Rapidului, spune că formaţia sa trebuie să joace cu încredere şi curaj pentru a câştiga toate cele trei puncte în meciul...

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...
Ultima oră
Pe aceeași temă