23.9 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăCulturăLansare de carte la Humanitas Cișmigiu: „Visul numărul 9 “ de David...

Lansare de carte la Humanitas Cișmigiu: „Visul numărul 9 “ de David Mitchell

Într-un registru stilistic uimitor, scriitorul britanic ne poartă în acest roman prin lumea halucinantă a metropolei Tōkyō, și, mai mult, prin cele mai misterioase peisaje ale viselor noastre. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

Vor prezenta cartea Cosmin Ciotloș, critic literar, Șerban Georgescu, coordonatorului Centrului de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din Cadrul Universității Româno-Americane și Cristian Pătrășconiu, scriitor și jurnalist cultural. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. În partea a doua a evenimentului, plecând de la anumite teme ale romanului, vom discuta despre cyberpunkul japonez și începuturile culturii pop. 

 

 

Visul numărul 9

David Mitchell      

(roman)

Traducere din engleză și note de Mihnea Gafița

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

–          Fragmente –

 

 

            Fujifilm bate spre ora patru. Cum reacţionezi corect la vestea că propria ta mamă a vrut să te omoare? După trei ani de necomunicare. M-am obişnuit cu ideea că mama mea este pe undeva, dar nu foarte aproape. În felul ăsta, lucrurile nu dor. Dacă fac orice mişcare, mă tem că toate o vor lua de la capăt. Singurul plan care-mi vine-n minte este: nu face nimic. Dacă e vorba de-o eschivare, foarte bine, atunci reacţia mea oficială este o ştampilă mare, cu inscripţia: ESCHIVARE. Cu acel „nicăieri“ al tatălui meu nu mă pot împăca, nu cu acest „undeva“ al maică-mii. Ştiu ce vreau să spun, chiar dacă nu mă pricep să pun în cuvinte acel ceva. Gândac tot se mai se luptă. Vreau să-l văd. Mă târăsc până la frigider – ce umezeală poate fi, în noaptea asta! Motelul de gândaci se pune pe vibrat, când îl ridic în sus. Gândac intră-n panică. Pe de-o parte, aş vrea să-l eliberez; pe de altă parte, îi doresc o moarte instantanee. Mă străduiesc s-arunc o privire înăuntru. Antene de ciclist şi aripi furioase! Atât de revoltător, încât scap motelul pe jos – aterizează pe propriu-i acoperiş. Acuma, Gândac o să moară cu fundu-n sus, săracul proclet lucios, dar nu vreau să mai ating motelul. Caut ceva cu care să-l răstorn la loc. Scotocesc în coşul de gunoi – blând, pentru eventualitatea că Fratele-Gândac s-ar afla înăuntru – şi găsesc numai cutia turtită în care au sosit biscuiţii pentru Pisică. Joi, după ce am primit scrisoarea, doar am pus-o jos şi n-am făcut nimic, nici nu mai ştiu cât timp. Mă pregătesc s-o reiau la citit, când brusc apare Pisică. Îmi sare-n poală şi-mi arată omoplatul. Se văd cheaguri de sânge şi o piele moale, de pe care a fost smuls un smoc de blană.

            — Te-ai bătut? întreb.

            Pe moment, uit până şi de scrisoare. Nu ştiu nimic despre acordarea primului ajutor, mai ales în cazul unei pisici, dar îmi închipui c-ar trebui să dezinfectez mai întâi rana. Bineînţeles că n-am nimic atât de practic şi de simplu, cum ar fi un lichid antiseptic, drept care cobor şi-i cer proprietarului.

            Buntarō pune pauză la caseta video în momentul în care Titanicul se înalţă de fund şi oamenii se prăbuşesc de-a lungul punţii lungi de-un kilometru. Îşi ia o ţigară din cutia de Caster şi şi-o aprinde, fără să-mi ofere una şi mie.

            — Nu-mi spune, zice. Primind o nouă scrisoare de la misterioasa lui domniţă avocată, în care-l anunţă că totul s-a terminat, eroul nostru devine atât de deprimat, încât hotărăşte să-şi facă seppuku1. Doar că n-are decât o unghieră, aşa că…

            — Am o pisică rănită la mine, sus.

            Buntarō se întunecă la faţă.

            — O… ce ai, băiete?

            — O pisică rănită.

            — Ţii animale de companie la mine-n apartament?

            — Nu. Mai vine pe geam, când i se face foame.

            — Sau când vrea să i se acorde atenţie medicală.

            — E doar o zgârietură. Vreau să-i dau cu puţin dezinfectant.

            — Eiji Miyake, doctor de animale.

            — Hai, Buntarō, te rog.

            Bombăne şi cotrobăie o vreme pe sub casa de marcat. Scoate o cutie roşie, prăfuită, provocând o alunecare de troace la picioarele lui şi mi-o întinde.

            — Ai face bine să nu sângereze pe rogojina mea.

            „Parazit puios şi zgârie-brânză ce eşti, ai jecmănit fiecare chiriaş, când ţi-a plecat, că trebuie să-ţi iei alt tatami, şitu nu l-ai mai schimbat, de fapt, din 1969, corect?“ Nu, nu aşa i-am răspuns proprietarului şi binefăcătorului meu, care-mi găsise o slujbă. În loc de asta, m-am resemnat să scutur bleg din cap.

            — Acum nu sângerează. Are doar un fel de leziune, care trebuie tratată puţin.

            — Şi cum arată pisica asta? Poate că soţia mea îi cunoaşte stăpânul.

            — Neagră cu lăbuţele şi vârful cozii albe, şi un guler de stofă cu un zurgălău de argint la gât.

            — Fără proprietar, fără nume? Scutur din cap că nu.

            — Mulţumesc de asta – şi pun o palmă pe cutie, pregătindu-mi ieşirea din scenă.

            — Nu te ataşa prea tare, strigă Buntarō pe scări în sus, după mine. Ţine minte clauza din contract: „Să nu ai alte animale de companie, în afară de cactuşi“.

            Mă-ntorc şi mă uit la el de sus:

            — Care contract? Buntarō îmi rânjeşte mai curând răutăcios şi-şi dă o palmă peste frunte. Mă-ncui în chichineaţă şi mă-ngrijesc de Pisică.

            Extractul de Hamamelis probabil c-o înţeapă – pe mine şi pe Anju ne-nţepa întotdeauna, când ne ungea Wheatie tăieturile cu el –, dar Pisică nici nu tresare. Îi spun:

            — Fetele n-au ce căuta într-o încăierare.

            Pe urmă, îndes vata înapoi în punga ei şi-i înapoiez cutia de prim-ajutor lui

Buntarō. Pisică se face comodă pe yukata– chimonoul meu de casă. Curios lucru. Pisică are încredere în mine să am grijă de ea –, s-a şi găsit în cine să aibă.

 

(…)

 

            Un pluton de băieţi şi fete – ca să nu mai vorbesc de batalionul de tinere familii plictisite, în care se vor transforma şi toate aceste cupluri, în cinci ani – mă iau pur şi simplu pe sus, de-a lungul unei arcade comerciale, către un podium. Nişte muzicieni cântă ceva sofisticat, dar jucăuş. O fi Mozart. Întâmplarea face să mă trezesc în rându-ntâi. Un violoncelist gras, doi violonişti slabi, un solist de violă plictisit şi o fată care cântă la un pian cu coadă, marca Yamaha. Dacă stăpânii de câini ajung să semene cu animalele lor de companie, instrumentiştii se transformă-n propriile instrumente. În afară de pianişti – cum ar putea o fiinţă umană să semene cu pianul ei? La complexitate, eventual. Părul îi acoperă faţa – stă aplecată peste claviatură, de parcă vreun zeu i-ar şopti muzica la ureche. Are o ceafă dintr-alea perfecte, pianista – curbe, netezime, rezistenţă, adâncituri, proeminenţe, toate potrivite. Poartă o rochie de mătase crem – rotocoale de sudoare-i marchează şira spinării – şi cântă desculţă. Muzica se sfârşeşte şi toţi cei de faţă aplaudă.

Secţiunea de coarde se delectează cu aplauzele; pianista se-ntoarce doar şi se-nclină cu modestie. Ai Imajō. Chiar ea este, Ai Imajō.Mă uit după vreo ascunzătoare, dar sunt înconjurat de poşete, cărucioare de copii şi îngheţate semitopite. Ai Imajō se uită exact înspre mine, şi roşeaţa-mi explodează-n faţă, ca o grenadă. Pe urmă-mi dau seama că se uită, dar nu vede. Încă e năucită de splendoarea muzicii. Dar ea-mi zâmbeşte – mie, nu altcuiva –şi mimează un cap în gură. Abia izbutesc să-i fac uşor cu mâna, că mă-mping în spate nişte pinguini care duc în mâini buchete de flori de dimensiunile unor copaci. O femeie hipopotam, înfăşurată-n mărgele, urlă-n microfon, mimând o muzică preînre gistrată. Mă las dus de val, căutând un loc adă postit în Xanadu, în care să pot sta jos. Nu vreau s-o stânjenesc pe Ai Imajō în faţa colegilor ei studenţi la Conservator.

 

Cele mai citite

Șobolanii au invadat spațiile verzi din Târgoviște. FOTO

Primăria Municipiului Târgoviște pare că a rămas restantă cu deratizarea în acest an. Șobolanii de mari dimensiuni au fost suprinși de cetățeni ai orașului-reședință a...

Hidroelectrica anunță că Barajul Izvorul Muntelui este în perfectă siguranță după seismul de joi dimineață

Hidroelectrica a anunțat că Barajul Izvorul Muntelui, unul dintre cele mai mari din Europa, este în perfectă siguranţă după seismul produs joi dimineață în...

Deca recunoaște că supune elevii la șocuri?

Reziliență -capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (economic, emoțional etc.) Folosit in discipline precum psihologie, ecologie, inginerie, înseamnă capacitatea de...
Ultima oră
Pe aceeași temă