Radu Iacoban: „Starea de iubire e întotdeauna extremă și abruptă“

„Pentru cei deranjați de video-proiecții, de adidașii purtați de Richard al II-lea sau de telefoanele din decor, propun o vizionare confortabilă de teatru TV pe BBC, unde toate montările pieselor lui Shakesperare sunt în stil clasic“, spune Radu Iacoban

Eva Tipaldos 0 comentarii

„Pentru cei deranjați de video-proiecții, de adidașii purtați de Richard al II-lea sau de telefoanele din decor, propun o vizionare confortabilă de teatru TV pe BBC, unde toate montările pieselor lui Shakesperare sunt în stil clasic“, spune Radu Iacoban în discuția despre cel mai recent dintre succesele sale, spectacolul „Viața și moartea lui Richard al II-lea“ de la Teatrul Mic, căruia îi semnează atât regia, cât și versiunea scenică.

 

Spectacolul a avut premiera la mijlocul săptămânii trecute, însă Teatrul Mic anunță că toate reprezentațiile din luna februarie sunt deja vândute, astfel încât s-au pus în vânzare biletele pentru luna martie. Intrigi, comploturi și un lung șir de crime, într-un Shakespeare cu decoruri contemporane, care propune o viziune insolită și o distribuție interesantă, din care fac parte Ionuț Vișan, Cristi Iacob sau Vlad Logigan. Fie ea tragedie sau, după unii, dramă politică, vechea poveste din 1597, considerată cea mai bună dintre piesele lui Shakespeare, este o alegere nu foarte obișnuită pentru unul dintre artiștii Noului Val.

„Am identificat aspecte pe care le știam sau de care am auzit, în încercarea de a stabili o legătură emoțională cu o piesă aparent complicată la nivel de înțelegere“, spune Radu Iacoban, încă din 2008 angajat al Teatrului Mic. Odată cu „Richard“, Radu Iacoban marchează cel de-al 15-lea spectacol pe care îl semnează în calitate de regizor.

Tot 15 sunt spectacolele care se joacă în acest moment în București avându-l pe Radu Iacoban pe afiș (fie ca actor, regizor ori scenarist) – de la „Carousel“ (pus în scenă la Bulandra) sau „Peretele“ (găzduit de Teatrul Metropolis) la montările de la Godot și Green Hours. La începutul acestui an a avut premiera, la Teatrul Act, și spectacolul „Constelații“, în regia lui Radu Iacoban, o poveste despre infinitele variante și posibile scenarii ale unei relații, în lumea aceasta sau în universuri paralele.

Un text anglo-saxon din 2012, semnat de Nick Payne, și un decor noir, în care avem „90 de minute de verb, emoție, poantă, într-un soi de «Love Story» 2.0 sau ce se întâmplă when Erich Segal meets Stephen Hawking“. „Payne, Ularu și Iacoban produc un atac la persoană. Cine se simte vizat nu dă în judecată, ci în plâns“, spune critica despre un spectacol care folosește proiecții și efecte de lumină – semnate de Tudor Prodan și Bogdan Gheorghiu – pentru a recompune multiversul cuantic, țesut din acea infinitate de universuri în care se materializează și au efecte fiecare dintre intențiile pe care le-am avut vreodată, dar cărora nu le-am dat curs.

Cel puțin așa spune Marianne (interpretată de Ana Ularu), care este fizician la Universitatea din Sussex și care îi explică partenerului ei, Roland, că fiecare decizie pe care ai luat-o, sau nu, vreodată există încă, într-un vast ansamblu de universuri paralele.

 

 

RL: Povestea unei relaţii cu infinite variante posibile de desfășurare... Cum arată iubirea la extreme, cel mai bun și cel mai prost scenariu? Există vreun univers contemporan cu varianta „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“?

Radu Iacoban: Pornesc de la premisa că starea de iubire e întotdeauna extremă și abruptă. Un preaplin prevăzut cu creier puțin și viscere gonflate. Oricum, teatrul e un loc de trecere, care nu agreează stările intermediare. Pe scenă plângi, râzi, te zbați, trăiești. Revenind la dragoste: cât durează ea? Depinde doar de noi. De cuvintele noastre, de contextul în care cele două persoane se întâlnesc, de felul în care acționăm în raport cu persoana iubită și de consecințele acestor acțiuni. În repetițiile pentru spectacolul „Constelații“ de la Teatrul Act ne-am ferit de situațiile călduțe sau intermediare și, împreună cu Ana Ularu, ne-am încăpățânat să găsim un motor turat cât mai intens pentru fiecare scenă în parte. Uneori aveam senzația că textul este prea puțin pentru a acoperi situația dramatică, dar în același timp ne-am dat seama că restricția impusă de dramaturg ne-a obligat să fim cât mai eficienți în joc. E un gen de rigoare cu care nu eram obișnuiți, dar care ne-a ajutat enorm în realizarea spectacolului. Pentru fiecare scenă am imaginat o motivație diferită și, după ce am stabilit matrița, am încercat să o respectăm cu sfințenie. Publicul are posibilitatea să vadă la început un spectacol plin de expresie și ajunge, ușor-ușor, datorită construcției dramatice, să coboare spre esență.

 

Cât despre Radu Iacoban – de vreme ce a luat toate deciziile, de a fi actor, scenarist și regizor, în universul ăsta, mă gândesc că în celelalte este ori una, ori alta... Cum arată, articulate în lumi paralele, ansamblul lucrurilor pe care ți le-ai propus, dar nu le-ai făcut niciodată?

Ar fi drăguț să se împlinească toate aberațiile care mi-au trecut prin cap din momentul în care gândurile mele începeau cu „Ce bine ar fi fost dacă aș fi fost…“. Și dacă tot facem exercițiul ăsta de imaginație, mă gândesc că într-un univers – în calitate de țestoasă ninja cu două săbii – aș fi fost un Leonardo aventuros. În alt univers, aș fi dat cele mai multe goluri în Premier League și aș fi câștigat Cupa Mondială de cel puțin trei ori pentru România. În altă lume paralelă, de data asta imaginată de părinții mei, aș fi fost un mega-preot (pentru mama) sau un super-avocat ori procuror (pentru tata). Dar las aceste lumi să își continue dinamica și îmi văd de treabă aici, cu munca asta care îmi place atât de mult. În teatru. Deocamdată.

 

Te-a inspirat povestea detronării ultimului rege legitim al Angliei, Richard al II-lea. Un subiect mai greu de asociat cu teatrul independent sau cu ideea de Nou Val, chiar dacă faimoasa piesă este reinterpretată, devenind prilej de considerații asupra sistemului politic contemporan. Se maturizează, oare, o generație?

Nu am mizat pe modernitate. Ea apare în mod organic, din nevoia de a conecta cât mai mult spectatorul la poveste și la jocul actorilor. Pentru cei deranjați de video-proiecții, de adidașii purtați de Richard sau de telefoanele din decor, propun o vizionare confortabilă de teatru TV pe BBC. Sunt acolo toate piesele scrise de Shakespeare și realizate într-un dulce stil clasic. Conflictul din „Viața și moartea lui Richard al II-lea“ e dat de faptul că avem de-a face cu un rege la început și un altul la final. Atunci când am citit piesa, am încercat să identific aspecte pe care le știam sau de care am auzit, în încercarea de a stabili o legătură emoțională cu o piesă aparent complicată la nivel de înțelegere. Și, ușor-ușor, stimulii au început să apară. Nu o să-i menționez, ci o să invit publicul să vină la Teatrul Mic și să fie martorul poveștii noastre. Faptul că Shakespeare nu e inclus, de regulă, în repertoriile teatrelor independente sau că piesele scrise de el nu aparțin unui Nou Val reprezintă doar o opțiune artistică pe care nu știu cum să o comentez. Ce știu eu e că poate fi tare complicat din punct de vedere al costurilor de producție să aduni opt actori pe o scenă de teatru independent. Au existat producții, doar că publicul care vine în genul ăsta de spații probabil că își dorește să vadă ceva în zona de divertisment. Nu judec, doar constat.

 

Admit că ceea ce faci este uluitor… 15 spectacole dintr-o dată în București (ca regizor, uneori chiar şi dramaturg, plus actor în unele dintre ele): în afară de premierele începutului de an, mai avem „Carousel“ (Bulandra), „Peretele“ (Metropolis), „The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu“ (Excelsior), „O piesă deşănţată“ (Godot Café-Teatru), „O intervenţie“ (Act), „(Cu)cuieînfrunte“ (Green Hours), „În parc“ şi „Box FM“ (Godot), „Emancipare“ (Comedie), „After Hours“ (TNB), „Casa cu pisici“ (Mic), „Procesul caprei cu un ied“ (Metropolis), „Carpathian Garden“ (Godot). Vorbim de 15 spectacole în zece teatre! E un record. La care să ne ducem și de ce?

O să rugăm distinsul public să meargă la toate. Sunt variate ca tematică, sunt realizate cu oameni pe care îi iubesc și îi respect și, pentru că le-am regizat eu sau joc în ele, îmi permit să spun, într-un acces de egocentrism, că sunt foarte bune. 

Comentarii

loading...
Loading...
loading...