Atât Matteo Salvini, cât și Marine le Pen s-au grăbit duminică seara să-l felicite pe Santiago Abascal, liderul partidului de dreapta radicală al Spaniei, VOX, pentru rezultatul uluitor la alegerile generale. Fără îndoială, dreapta radical are dreptul de a sărbători rezultatele lui Abascal. La alegerile organizate în 2016, VOX a obținut 46.638 de voturi (0,2%) și niciun loc. Duminică, acesta a obținut 3.640.063 (15,09%) și 52 de locuri, devenind a treia forță politică cea mai mare din Spania imediat după socialiști (PSOE) și conservatori (PP) și peste stânga Podemos condusă de Pablo Iglesias și partidul centrist Ciudadanos condus de Rivera. Prin acest rezultat, VOX a depășit cele 10,97% obținute atât la alegerile andaluze organizate în decembrie 2018, cât și la alegerile generale organizate în aprilie a acestui an, când a primit 10,26% și 24 de locuri.
Rezultatele extraordinare ale partidului Abascal au pus capăt așa-numitei „excepții spaniole”, prin care observatorii politicii spaniole se refereau la Spania ca fiind lipsită de un partid important de dreapta radicală de tipul celorlalte democrații europene unde au asistat la apariția sau la consolidarea acestora în ultimul deceniu. Explicațiile de ce Spania a făcut excepția au inclus faptul că, cetățenii săi nu au trăit cu mult timp în urmă un regim autoritar și naționalist iar ca țară, atitudinile sale față de imigrație au fost copleșitor de pozitive, comparativ cu alte state europene. În consecință, populismul s-a concentrat în mare măsură pentru partide precum Podemos și, în Catalunya, ERC și JxCAT de stânga și de dreapta, care sunt partide pro secesiune care au adoptat teme și metode de campanie similare cu Brexiteers din Marea Britanie.
În timp ce motivele partidelor de dreapta radicală ale Europei sunt similare unul cu celălalt, strategiile de campanie și mobilizare ale PiS în Polonia, AfD în Germania, RN în Franța sau Lega în Italia au diferit considerabil. Până acum, liderii VOX au fost expeditivi cu Marine Le Pen și au resimțit sprijinul trecut al lui Salvini pentru independența catalană, explicând astfel alăturarea eurodeputațiilor lor Alianței Reformiștilor și Conservatorilor Europeni (AECR) în PE, și nu la Indentitatea și Democrația grupul lui Le Pen și Salvini (ID). Totuși, ca orice alt partid de dreapta radicală, VOX este profund naționalist, conservator, anti-imigrare și anti-european.
Dar, chiar dacă VOX împărtășește trăsăturile profund suveraniste ale forțelor similare din întreaga Europă, ceea ce explică cu adevărat ascensiunea acestuia este de fapt Catalonia. Într-un fel, VOX este cel mai fundamental succes al partidelor secesioniste catalane. După ce nu au reușit să adune majoritatea catalanilor în spatele lor, fiind împărțiți profund între ei și lipsiți de sprijin internațional, realizarea lor principală a fost trezirea unui sentiment de naționalism altfel latent sau inexistent.De când a început criza catalană în 2017, Ciudadanos, partidul liberal născut în Catalunya și condus de Albert Rivera să se opună exceselor naționalismului catalan, atrăgea cu succes alegători nesatisfăcuți atât din partea Partidului Socialist, cât și din partea conservatorilor, care simțeau că partidele mainstream nu făceau suficient pentru a apăra integritatea și demnitatea națiunii spaniole. Ciudadanos a fost un pionier în revendicarea utilizării publice a simbolurilor spaniole, în special a drapelului, și a arătat public mândrie pentru sentimentele de spaniolă, lucru de care mulți oameni s-au simțit timizi în Spania post-franciză.
Mai general, cazul spaniol oferă câteva observații interesante cu privire la greșelile partidelor principale. În cazul Partidului Conservator, nu există nicio îndoială că PP de Casado a jucat un rol important în ascensiunea VOX. Când, anul trecut, VOX a început să devină popular, PP, mai degrabă decât să-l izoleze, a adoptat o parte din propunerile sale de politică și retorică, în special cu privire la imigrație și națiune, promițând să suspende definitiv autonomia în Catalonia, dacă vor ajunge vreodată la putere, astfel alimentând radicalizarea alegătorilor lor. Apoi, după alegerile regionale și municipale organizate în luna mai a acestui an, conservatorii au folosit voturile lor pentru a câștiga sau a rămâne la putere, contribuind astfel la legitimarea lor. Prin aceasta, ei au transmis mesajul că votarea pentru VOX nu înseamnă că irosim votul. Aceștia au semnalat, de asemenea, că nu se vor reforms înspre centru și vor deveni blânzi pe subiectul Catalonia, așa cum a făcut-o fostul lor lider, Mariano Rajoy.Însă Pedro Sánchez, liderul socialiștilor și președinte interimar, a contribuit, de asemenea, la creșterea VOX în moduri diferite. În primul rând, mutând socialiștii înspre stânga pentru a se întâlni cu Podemos, el a polarizat politica; în al doilea rând, prin abordarea lui blândă a separatismului catalan; în al treilea rând, prin exhumarea sa stângace a generalului Franco, care a fost pusă în scenă mai mult ca un eveniment de partid pentru consum electoral decât ca un eveniment pentru reunirea țării; și nu în ultimul rând, prin calcularea greșită a convocării unor alegeri rapide, care, din cauza tulburărilor din Catalonia, au intrat în VOX și nu în Partidul Socialist. În aprilie, mulți alegători au mers la urne pentru a opri VOX. În noiembrie, un număr mare de alegători au rămas acasă sau au folosit VOX ca protest. Așadar, în timp ce VOX a beneficiat la aceste alegeri de secesionismul catalan, a fost, de asemenea,o apăsare ascendentă a greșelilor tactice ale liderilor conservatori și socialiști.
