”România liberă” împlinește 140 de ani. De ce a ales Dimitrie August Laurian data de 15 mai pentru tipărirea primului număr: Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură

de Claudiu Padurean

Exact acum 140 de ani ieșea de la tipar primul număr al cotidianului „România liberă“ la cinci zile după declararea independenței țării. Data de apariție a fost aleasă, însă, pentru semnificația aparte și a legăturii directe cu un alt eveniment care a avut loc pe 15 mai 1848, când 40.000 de români ardeleni au luat parte la Marea Adunare Națională de la Blaj, pe Câmpul Libertății din Mica Romă, pentru a afirma dreptul la existență pentru națiunea română.

O dinastie de academicieni

Fondatorul „României libere“ a fost jurnalistul Dimitrie August Laurian, care a devenit membru al Academiei Române și care s-a remarcat prin traducerea din limba latină în limba română a unor autori clasici precum Vergiliu, Horațiu și Cicero. 

Însă acesta nu a fost singur în inițiativa sa de a scoate această publicaţie. Ideile pentru ziar, a numelui său și a datei de lansare i-au aparținut marelui carturar ardelean August Treboniu Laurian, tatăl lui Dimitrie. August Treboniu Laurian a fost unul dintre fondatorii Academiei Române, unde a condus Secțiunea Literară în calitate de președinte și unde a devenit și secretar general, apoi președinte al celui mai înalt for științific și literar al României. 

August Treboniu Laurian și-a făcut studiile la Sibiu, Cluj, Viena și Gottingen, iar din 1842 s-a mutat la București, unde a devenit profesor la Liceul Sfântul Sava. În București, s-a împrietenit cu Nicolae Bălcescu, care l-a îndemnat să se întoarcă în Transilvania, unde cărturarul ardelean a devenit unul dintre liderii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Pentru participanții la această revoluție, ziua de 15 mai era o zi deosebit de importantă, la fel de importantă precum ziua de 22 decembrie 1989 pentru cei care au participat la revoluție anticomunistă din România modernă. 

August Treboniu Laurian a fost unul dintre secretarii prezidiului Marii Adunări Naționale de la Blaj, condusă de episcopii Andrei Șaguna, din partea Bisericii Ortodoxe, și Ioan Lemeni, din partea Bisericii Române Unite cu Roma. 

Marea Adunare Națională nu a fost importantă doar pentru că 40.000 de oameni au afirmat existența națiunii române în Transilvania, ci și pentru că a proclamat o serie de principii fundamentale pentru un stat modern. Petiția Națională votată de românii strânși pe Câmpul Libertății și care a fost trimisă împăratului Franz Jozef la Viena, în condițiile în care acesta era și Mare Principe al Transilvaniei, proclama, la punctul 7, principiul libertății de exprimare și al libertății presei. 

„Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi“, au votat delegații români strânși la Blaj, capitala spirituală a românismului din Transilvania. 

La exact 29 de ani de la acel moment, pentru a omagia amintirea unor lideri precum Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu sau Ioan Bob, August Treboniu Larian și Dimitrie August Laurian au decis să publice un ziar care să proclame, prin titlul său, noul statut al României, acela de stat independent și liber. Numele ziarului, „România liberă“, a venit de la sine, în condițiile în care la 10 Mai 1877, principele domnitor Carol I a semnat moțiunea adoptată de cele două camere ale Parlamentului prin care era consacrată independența de stat“.


Citește și: „România Liberă”, 140 de ani de istorie. De la ziarul independenţei de stat, la ziarul revoluţiei anticomuniste
 

Un ziar fidel principiilor de la 1848

Încă de la prima ediție, „România liberă“ a fost fidelă principiilor proclamate la Blaj. Pentru a aminti tuturor care era atmosfera acelor zile fierbinți din 1848, publicăm în această zi aniversară o relatare inedită pentru marea majoritate a cititorilor. 

Relatarea a fost făcută de Vasile Moldovan, participant direct la Revoluția din 1848, care a fost numit prefect al Legiunii III de Câmpie (este vorba de Câmpia Transilvaniei) din armata românilor ardeleni, condusă de Avram Iancu, care era, la rândul său, prefect al Legiunii I Auraria Gemina. Vasile Moldovan a devenit prieten atât cu Avram Iancu, cât și cu August Treboniu Laurian. În anul 1895, el și-a publicat memoriile, într-un tiraj de câteva sute de exemplare.   

Adunarea de la Blaj a dat semnul de viață al națiunii

O copie dactilografiată a memoriilor lui Vasile Moldovan a fost păstrată cu sfințenie în familia autorului articolului, înrudit de departe cu prefectul de la 1848. Capitolul VIII al acestor memorii relatează evenimentele de la Blaj din 3/15 mai. Intertitlurile aparţin redacţiei noastre:

„Am ieșit în fața poporului“

„Într-acestea pregătirile pentru adunarea din 3/15 Mai nu încetau. Ne cercetau oameni din deosebite părți și-i încurajau prin grai și prin scrisori. În 12 Mai flamura ne era gata; pe câmp alb era scris cu litere vinete: Mai 1848. Pace! Libertate!

Eram deciși ca în ziua următoare să pornim. Deja în seara acestei zile atâta popor s-a adunat la Chirileu, ca să meargă împreună cu noi la Blaj încât nu încăpea în curțile oamenilor, ulițele erau așa pline că abia au putut străbate animalele oamenilor pe acasă.

În 12 Mai dimineața pe ora 8, am ieșit în fața poporului, l-am invitat să pornească pentru că noi fiind cu căruțul îi vom ajunge pe drum. Dar ei ne-au răspuns că doresc a merge cu noi și de vom merge noi tare, tot așa vor merge și ei. Împlinind voința poporului pe la ora 11 am ieșit cu căruțul din curte, dar abea am putut străbate până la mijlocul satului, unde am ținut o cuvântare scurtă, în care am chemat pe Dumnezeu de martor, că noi nu avem nici-un cuget de dușmănie față cu națiunile conlocuitoare, ci dorim singur numai libertatea care ne compete după dreptul naturii. Dumnezeu, creând pe om, n-a creat și privilegii, adică unii să fie domni, iar milioanele poporului sclavii lor. Am chemat dar pe D-zeu întru ajutor că de cumva tiranii noștri nu s-ar fi săturat cu suferințele protopărinților noștri îndurate veacuri întregi, de cumva ar dori ca și în viitor să se mai desfăteze în lacrimi, care au să ude pământul acestei patrii nefericite - atunci El să ne dea virtute, tăria tru­pească și sufletească, ca drepturile și libertatea la care este chemată toată suflarea omenească, să ni le putem câștiga cu puterea și brațele noastre.


Citește și: Duiliu Zamfirescu, Delavrancea și Vlahuță, trei penițe importante ale României Libere, la începutul istoriei sale

România Liberă și Războiul de independență: S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților și au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie

Momentele în care am vorbit erau extraordinare, erau sublime. La vederea mulțimii însetate de a auzi vorbindu-i-se de dreptul de care a fost privată, m-a cuprins un entuziasm, o inspirație așa că cuvintele îmi curgeau ca un râu. Niciodată în viața mea n-am văzut atâta efect la o cuvântare cum a fost acela ce l-a stors modestul meu oratoriu: poporul a izbucnit în plâns cu hohot și între lacrimi rosti cuvintele: Doamne ajută!

Un „vivat“ de gândeai că se cutremură pământul întreg

„În 13, pe la ora 8 era în Cetatea de Baltă. De pe dealul unde este cetatea, se vedea valea Târnavei. Tot aceiași priveliște. Șesul plin cu popor de pe toate dealurile și colinele curgeau cete de popor. Văzându-le omul, gândeai că au înviat din morți și grăbesc la Blaj, ca să vadă ziua libertății, cu al cărui dor le-am expirat sufletul.

Dacă ne-am coborât în șesul Târnavei, n-am mai putut vedea nimic din popor, căci înghesuindu-se în jurul flamurei, nu mai puteam vedea pe cei din apropiere. Când drumul se ridica pe vreo colină, nu vedeai nici capătul nici sfârșitul; trecând pe lângă păduri, toți s-au împodobit cu frunze verzi, entuziasmul nu mai avea margini. (...)  

De la cuartir am pornit spre mănăstire. Nu era vorbă să poți vedea ori să poți întâlni amici și cunoscuți. Vedeam numai peste capetele oamenilor mulțimea flamurelor românești, purtătorii cărora văzând flamura noastră, făceau mișcări de salutare și observam că se apropie de a noastră. În urmă și după timp îndelungat, ni s-au împreunat flamurile ca și când s-ar îmbrățișa. Atunci a răsunat un „vivat“ de gândeai că se cutremură pământul întreg.

După ce ni-au urat succes să ajungem la mănăstire, unde fâlfâiau mulțimea flamurilor naționale, m-am urcat pe pietrele din frunte, ca să salut poporul și fericit pentru resoluționarea cu care a învins toate piedicile. Dar ce minune! Eu, care vorbeam cu o mare înlesnire și eram pregătit asupra obiectului ce aveam să-l desfășor, am încremenit, ba era să cad amețit la pământ. Nu vedeam înaintea mea decât frunți de oameni, mi se păreau un lac, un ocean de frunți omenești.

Un „vivat“ ieșit din 40-50.000 de guri îmi alungă rătăcirea, mă revoca în mijlocul realității și reculegându-mă mi-am rezolvat problema. 

După amiazi, cam pe la ora 3 a intrat inteligența și din popor, cât a putut, în mănăstire, la o conferință prealabilă, unde ex cathedra prezida episcopul Șaguna.

Papiu Ilarian amintește că între români erau mulți unioniști. Chiar și cu ocazia adunării am fost făcut atent din partea lui, cât și din alte părți, că peste tot românii și în special în adunare ar fi mulți aderenți ai uniunei. Să fim deci cu luare aminte ca aceștia să nu clatine statornicia poporului. Eu din partea mea cât am peregrinat prin țară și cu câți am conversat înainte de 3/15 Mai despre cauza națională, n-am întâlnit nici un aderent declarat al uniunii, decât pe tânărul Precup. Astfel nici nu dam crezământ faimelor împrăștiate despre unioniști.

Intrând în adunare, toată atenția îmi era încordată să văd cine va ridica cuvântuș în favoarea uniunii. Mulți oratori cuvântară înainte de Bărnuț, dar  toți în sensul precum era dispusă totalitatea mulțimei. În urmă se ridică și vicarul Alexandru Șuluțiu și poate ca să facă un fel de diagnoză a dispoziției generale a spiritelor, aluneca să vorbească și despre uniunea cu țara ungurească. La amintirea cuvântului “uniune“, din toate părțile s-a arătat displăcerea și nemulțumirea. 

Vicarul văzându-și greșeala a încetat de a mai vorbi și în ședința a doua, ca un fel de reabilitare a popularității și numelui bun de care se bucura de pe timpul procesului Lemenian, a propus ca de aici înainte Românii să se numească în lucrările legei Români, nu Olah și Walach. Propunerea a fost bine primită, dar s-a constatat că Șuluțiu venise la Blaj cu alte convingeri de cum erau acele ale înființătorilor adunării. Faptul acesta se vede și din istoria lui Papiu, unde, în Tom. II la pag 241 făcând întrebarea: „Și cine erau unioniștii aceștia?, răspunde: «Niște români unguriți, afară de aceștia mai erau și câțiva vicari și protopopi»“. 

Înainte de a mă despărți de această adunare grandioasă, ca și care n-au mai avut românii de la descălecarea lor și știe Dumnezeu vor mai avea vreodată ori nu, trebuie să observ că deși această adunare a dat semnul de viață al națiunii și a avut consecințe influențătoare, a fost baza agendelor noastre politice totuși pentru că noi cam forma generația tânără n-a avut acel farmec care l-a avut adunarea de la Duminica Tomei“.

Ziarul care a rupt monotonia

În 15 mai 1877, a fost tipărit primul număr al „României libere“, la București. Publicaţia a primit numele în cinstea evenimentului istoric care avusese loc cu numai cinci zile înainte, proclamarea independenţiei României. De la bun început, în cuvântul de deschidere, ziarul își definea poziția de „organ al unui grup care represintă ideile unei stânge moderate, ale unei junimi care și-a făcut creșterea politică în observarea durerilor de cari suferea societatea noastră de azi și în studierea marilor cugetători positiviști (…), vom lupta azi în presă, mâine la graniță, pentru existența independentă și liberă a unei Românii prospere, ne vom sili să punem o piedică ignoranței sau calculelor greșite, cari ar periclita sântul patrimoniu al străbunilor noștri“.

A fost considerat cel dintâi ziar care „a rupt monotonia și a schimbat întrucâtva fizionomia ziarului român“, căci, deși semăna cu Telegraful, „pe care lupta să-l înlocuiască în simpatiile publice“, a însemnat un pas înainte în presa română, din punct de vedere al înfățișării cu mult mai literare, a apreciat și Nicolae Iorga, în a sa Istorie a presei românești.

Astfel, spunea istoricul, „aproape întregul tineret şi aproape toată intelectualitatea a înțeles superioritatea asupra Telegrafului. De aceea, şi toate talentele mari care se năşteau pentru publicitate - Barbu Ştefănescu Delavrancea, A. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, D. Racoviță - începură să iscălească în paginile României Libere“.

În 25 mai 1877, ziarul prelua ședința Senatului din 21 mai, în care era consfințită independența României.

„România Liberă“ devine organ junimist din 1880, ca și „Timpul“. D. A. Laurian aduce în paginile ziarului semnăturile unor scriitori tineri, de talent, între care I.L. Caragiale - trei articole apărute în ianuarie 1887, sub titlul „Cercetare critică asupra teatrului“, Alexandru Macedonski - cu o recenzie la „Chant de la Roumanie de Marie Nizet“, Duiliu Zamfirescu - cu schița „Singurătate“ sau cu „Scene şi portrete din Dobrogea“. S-au adăugat foiletoane săptămânale semnate de Don Padill. Alexandru Vlahuță a publicat articolul „Depărățeanu“, cu versurile-răspuns la o cronică ritmată a lui Don Padill şi corespondență literară. Spre sfârșitul anului 1888, și Mihai Eminescu a semnat două articole în „România Liberă“.   (Flavia Drăgan)

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate