Interviu cu Petre Mihai Băcanu, primul redactor-șef al ”României libere”, după 1989: Îmi lipsește presa, dar mă aștern greu la scris | Rl - 140 de ani

de Flavia Dragan

Interviu cu Petre Mihai Băcanu, primul redactor-șef al ”României libere”, după 1989: Îmi lipsește presa, dar mă aștern greu la scris

Notice: Undefined variable: adOceanAd in /www/romanialibera.ro/application/modules/mobile/views/scripts/index/article.phtml on line 475

Pe Petre Mihai Băcanu îl leagă de „România liberă“ 40 de ani de viață. A ajuns la RL în 1970, invitat de Octavian Paler și i-a redat ziarului libertatea, în 1989, transformându-l în cea mai virulentă voce a opoziției, în anii ’90. Îl mai bântuie câteodată lunile de temniță pentru disidență, dar spune că nu a regretat niciodată ziarul clandestin pe care l-a scos cu colegii săi.

După atâția ani de gazetărie, crede că presa e pe atât de liberă pe cât dorește redactorul să fie și spune că, acum, deși lucrează la două cărți, „se așterne mai greu la scris“.

RL: Ați lucrat la „România liberă“ din 1970, timp de 40 de ani. Care sunt cele mai pregnante amintiri pe care le aveți din primii ani de presă la „România liberă“?

Petre Mihai Băcanu: Eu am lucrat întâi în presa scrisă cotidiană, după care am avut o trecere de câțiva ani, în presa literară, la „Amfiteatru”, o revistă literară pentru studenți, condusă de Ion Băieșu. Din păcate, a fost o demonstrație a studenților, de un Crăciun și atunci s-a spus că presa de tineret nu a făcut destulă educație tinerimii studioase, ca să preîntâmpine asemenea fenomene. L-au schimbat pe Băieșu și l-au adus pe Achiței, un profesor de marxism la Facultatea de Arte, un om de treabă, dar pe linia partidului. A schimbat tot, s-a ales praful; era o revistă de avangardă, pe cât se putea atunci. Și întâmplarea a făcut ca „România liberă“ să mă solicite să fac câteva reportaje și mi-a picat și o anchetă. A remarcat-o Octavian Paler și m-a chemat și m-a întrebat scurt dacă vreau să trec la „România liberă“. Aici, am făcut anchete. Paler agrea foarte mult anchetele făcute - cum spuneam noi - „pe barba redacției“: să gă-sești un subiect, să-l investighezi tu. Cu timpul, am înființat niște rubrici: „Zig--zag“, care a funcționat 20 de ani, „Viața porturilor“, „Cronica rutieră“, „Cronica muntelui”. Eram foarte ocupat. M-am ferit de zona politică. Rubricile mele s-au născut din dorința de a da puțin și cititorilor, printre cărămizile alea, de citit, să îi intereseze. Viața la „România liberă“ a fost ceva mai suportabilă decât la alte gazete, în sensul că „România liberă“ era mai liberală și datorită lui Paler, față de ultimul an, când a venit Maria Costache (n.r. - în 1987): nu era femeie rea, dar era o activistă, asculta tot ce îi venea de la Secția de presă.

De ce ați riscat cu ziarul clandestin, în 1987? Nu v-a fost teamă de repercusiuni? Ați fost inclusiv amenințat cu moartea.

Teamă ne-a fost, dar la un moment dat... Cum am ajuns în situația de a face disidență: eu eram încă de la „Amfiteatru“ prieten cu familia Rusan, Ana Blandiana și Romulus. Eu am fost impresionat de poeziile ei, de curajul ei, de ce a făcut ea, de felul ei de a se opune regimului. M-am gândit: „dacă o ființă suavă și delicată, cum este Doina, este în stare să se lupte cu un monstru, înseamnă că bărbații sunt niște oameni de nimic, dacă nu întreprind nimic-nimic și lasă o femeie să se zbată“. Așa mi-a venit ideea înființării unei organizații, care s-a numit „R“ și care să aibă și un ziar. Că, de fapt, a fost arestat compartimentul de presă, pentru că aveau și proba materială. Securitatea ajunsese aproape și de organizație, dar nu s-ar fi ajuns chiar la toți. La un moment dat, la toți ni s-a schimbat încadrarea de la propagandă împotriva ordinii socialiste la complot; eu eram sigur că nu va ține încadrarea asta, mai mult ca să ne sperie, că la complot toți spuneau de glonț. Am fost trădați de un doctor de la Pitești, într-o fază în care eram gata cu ziarul, primul număr, mai aveam ceva de tipărit în faza a doua și urma să îl distribium prin toată țara. Noi ar fi trebuit să bănuim ceva, el făcuse închisoare pentru un avort și cred că fusese racolat și el când a aflat, a spus și așa am fost depistați.


Citește și: Jurnaliștii României Libere scot un ziar anticomunist, în 1988. Petre Mihai Băcanu: Am salvat onoarea jurnalismului și am dat o lecție presei obediente | VIDEO+FOTO

Ați mai vorbit vreodată cu omul acela?

Nu, colegul nostru, Niculescu-Maier, care i-a însoțit pe reporterii de la BBC, care făceau un reportaj și a fost destul de stânjenit. Eu nu l-am mai văzut de atunci.

Sunt anumite zile care vă revin în amintire sau anumite spaime?

Da, adică acum mai rar, dar mai și visez, mă mai trezesc, pentru că a fost o diferență mare între cum era închisoarea atunci și cum e acum. Locul e același, dar condițiile au fost grele. Acum au televizor, parchet, frigider, pot să-i viziteze rudele, avocatul. Noi am fost rupți complet de lume. Când domnul Coposu a declarat că își pierduse vocea în închisoare, am intuit că a fost în aceeași situație - bine, nu se compară, el a stat singur într-o celulă șase ani – și eu mi-am pierdut vocea. Dacă nu vorbești, îți pierzi vocea. Când m-au scos la anchetă, mi-a spus anchetatorul: „Aoleu, am uitat -să-ți zic că trebuie să vorbești acolo, că îți pierzi vocea”. De atunci am rămas și cu vocea voalată. Și simți că îți pierzi mințile.... și cauți să faci ceva. Am început prin a număra, dar mă trezeam „701, 702, 703“, mi-am dat seama că nu e ce trebuie, că mai rău e. Atunci – eu am umblat mult pe munte - am găsit refugiu în a relua mental călătoriile pe munte. Am mai încercat o metodă, să compun cuvinte încrucișate, dar neavând creion și hârtie, era mai greu, mai mult mă chinuiam. Dar călătoriile montane mi-au salvat mintea.

Familia când a aflat ceva despre dumneavoastră?

A aflat prin avocat. Și când am ieșit, pe 22 decembrie. Soția nu a știut nimic și special nu i-am spus, ca să nu aibă ea și băiatul de pătimit. Securitatea a venit noaptea, numai noaptea arestează. Noi zugrăveam apartamentul și stăteam în sufragerie. Băiatul dormea în camera lui; pur și simplu l-au aruncat din pat, el se trezea mai greu. Nici nu aveau loc, erau vreo 15, într-un apartament de bloc. La plecare, m-am gândit să n-o las chiar în ceață și i-am spus: „Să știi că nu îmi pare rău de ce am făcut.“ Și mi-au scos asta pe nas cu vârf și îndesat. (râde)

V-au bătut?

Ah! Nu băteau anchetatorii, aveau pe unul care e acum anchetat în procesul lui Babu Ursu, acela era cel care schingiuia, Pârvulescu. Mă uitam - pare acum un bătrânel simpatic - îți vine să-l apreciezi, dar ce brută era! Nu știam nimic din ce se întâmpla afară, despre Revoluție habar nu aveam. Pe mine m-au ținut singur în celulă vreo șapte luni, iar după aceea m-au transferat la Jilava, unde am fost ținut într-o secție specială, la subsol, cu un tip care era informatorul lor. În decembrie, m-au adus din nou la Rahova, care era arhiplină. O singură dată am auzit pe cineva care țipa, cred că îl schingiuiau și striga: „Mor pentru popor“, dar nu știam ce s-a întâmplat în Europa. Apoi m-a scos anchetatorul, mi-a spus: „poate ai aflat de la ăștia ce se întâmplă prin Europa“. „N-am aflat nimic“. „Eh, sunt niște mișcări pe acolo, la noi nu se poate, bă! La noi tovarășul e iubit!“ Și le țin minte fetele când m-au eliberat: erau trase, vai de capul lor! Fuseseră toți la Timișoara și, în 22 noaptea, au venit înapoi și ne-au eliberat. Umpluseră toată închisoarea cu disidenți. În 22, m-am trezit față în față cu comandantul închisorii, unul Moraru, care în tinerețea lui fusese ziarist și mi-au întins mâna și mi-a zis: „Domnule Băcanu, de acum înainte poți să scrii orice! Ești liber”. „Cum să fiu liber? Eu nu plec”. „Haide, domnule, îți arde de glume?!“. Erau toți topiti, mă uitam după fețele lor, erau nedormiți. Și am plecat, am văzut pe un bloc că scria mare „Jos Ceaușescu!“, m-am dus la Piața Unirii, era veselie, oameni cu steaguri. M-a recunoscut un domn și m-a întrebat unde vreau să merg, i-am spus acasă. Era drumul blocat și am luat-o prin centru, am zis totuși dacă am ajuns la Casa Scânteii să opresc și la colegii mei. Au trimis după ai mei, în Pajura, că era aproape. Din clipa aceea, mi-am început activitatea.

Am fost arestați cu girul lui Ceaușescu

Am citit că Nicolae Ceaușescu a fost foarte înspăimântat de ce ați făcut.

Ceaușescu a rămas mut când a auzit că niște ziariști au îndrăznit să scrie împotriva lui. I se alimenta această idee că este iubit de popor și el nu putea să creadă așa ceva – arestarea noastră s-a făcut și cu girul lui. La un moment dat, în discutiile noastre în mașină, la coadă la benzinărie, ne-am pus problema ce facem dacă ne prind și unul a zis că stă lângă ambasadă, aruncăm acolo niște scrisori.

Dumneavostră aveați vreun plan de rezervă, dacă vă prinde?

Nu aveam. La anchetă, Securitatea a început să ne treacă prin toate serviciile de spionaj: Mossad, CIA, chiar și pe sovietici. Aici știam și eu pe cineva: „Un coleg de la Agrar vine la mine și îmi spune – mă tot întâlnesc cu corespondentul Izvestiei, Volodin, și a văzut că tu deții multe informații – ei au schimbat complet presa – vrea să îl ajuți“. Acest Volodin voia niște știri mai citibile, nu mai era cu cărămizi. În prima zi, n-am avut timp de el, l-am expediat în trei minute. I-am dat niște copii după niște știri pe care le dădusem. I-am dat telefonul și mă sună că mai vrea. A doua oară când a venit, am avut timp mai mult și să întreb și eu ce e cu perestroika, cu glasnostul. E adevărat că am stat cu el 15 minute și aveam un cristal la birou și am băgat numărul lui de telefon sub cristal. Le-am spus colegilor mei că îl știu pe corespondentul Izvestiei, îl putem anunța și pe el. N-am mai apucat.

La anchetă, unul dintre noi spune povestea asta. Și a început o altă anchetă. Le-am spus: „Domnule, am fost racolat de americani, de evrei, de englezi, acum de ruși ... cum poate un om să te racoleze în 15 minute? Și dacă ar fi fost așa, v-as fi spus“. Pe noi ne-au prins, aveau în mână ziarul, nu mai aveam ce să negăm. La un moment dat, mă trezesc noaptea și mă scoate la anchetă. Anchetatorul pusese pe măsuța unde scriam niște hârtie velină și un stilou cu tuș negru. „O să facem o declarație specială“ – zice – „te rog sa scrii mai citeț”. Zice: „Știi povestea cu Volodin?“ Mi-am dat seama că, dacă o scriu, se duce undeva sus și el voia să scriu – să se canalizeze declarația într-un anume fel . Eu le-am zis: „Domnule, nu înțelegeți că asta e tot și nu e nimic altceva? Nici măcar nu a fost o încercare aluzivă a lui Volodin“. Se apropia dimineața și cred că trebuia dusă la CC și m-am gândit să scriu ceva. Și am scris că Volodin ne-a promis o rotativă, se freca anchetatorul pe mâini, gata, am dat lovitura. Și am plecat. Nu m-a scos vreo trei zile la anchetă. Întâi mă trece prin mâna lui Pârvulescu și ajung în fața lui Burloi cu ochii umflați, cu fața tumefiată și Burloi îmi spune: „Ce ai făcut, frate Petrică, acolo?“. Ca și cum acolo era o altă instituție, nu era tot a lor... „Dacă mai faci o singură dată o chestie dintr-asta, nu mai ieși viu de aici!“ Întâi și întâi, declarația asta a ajuns în mâna lui Dumitru Popescu, ăsta era șeful Presei, secretar al CC-ului, nu știu dacă a ajuns și la Ceaușescu. Ăla, care știa cât de cât presă, le-a zis: „Măi idioților, cum să aducă ăla o rotativă, care are 400 tone? Unde s-o aducă?“. Și, de multe ori, mai voiam eu să aduc vorba de Volodin și anchetatorii făceau semn – nu, nu. În alea trei zile, și-au luat-o.

Credeți că devastarea redacției de către mineri a fost influențată și de felul în care „România liberă“ relata despre fenomenul Piața Universității?

Categoric. Eu eram plecat cu Blandiana și Doina Cornea în Canada. Ei, idioții – ne-au spus jurnaliștii canadieni – dăduseră o hârtie la vamă să nu ne lase să plecăm, deci era clar că eram pe lista neagră a oficialităților. Operațiunea cu presa a condus-o un fost ofițer de securitate, unul Cămărășescu. Ei nu știau bine cum lucrează redacțiile: se venea pe la 10.00, că se lucra până târziu, singura care venea de la 08.00 era secretara. Și au intrat minerii, au venit cu camionul, exact la colțul „România liberă“, au urcat la etajul IV, n-au prea găsit oameni în redacție. Au dat-o cu capul de pereți pe Mariana; aveau niște cabluri groase, bâte, răngi, ei au distrus bruma noastră de aparatură pe care o aveam atunci – niște calculatoare vechi, un fax, o imprimantă. În Pajura, la locuința mea, trebuie să bâjbâi să ajungi în cartier, au venit exact pe unde știau că poate să treacă un camion. Băiatul ieșise în balcon și a văzut camionul cu mineri, nu a mai putut să facă nimic decât să se îmbrace repede și să fugă la o vecină. Minerii, când au venit și au bătut în ușă, nu mai era nimeni acasă. A ieșit o vecină, a spus că nu e nimeni acasă, au îmbrâncit-o și pe biata femeie.

Ei strigau chiar „Moarte lui Petre Mihai Băcanu“.

Da, au fost violenți. Nu știu dacă m-ar fi omorât, dar m-ar fi maltratat.

Ați primit vreodată mesaje de la Ion Iliescu sau Petre Roman, v-au amenințat în mod direct?

Mai făcea aluzii Iliescu – mici chestii, dar nu cu amenințări. Chiar dacă șicanele – eu sunt convins că ei știau de șicane, nu știu dacă erau pornite de la ei sau alții din exces de zel acționau – dovadă că - noi când am fost interziși câteva zile – cel care a intervenit a fost Petre Roman.

Spuneați într-un interviu mai vechi în presă că, după Revoluție, nu ați reușit să mai zgâlțâiți pe nimeni. De ce ați spus asta?

Eu, care făceam anchete în perioada comunistă, am pe conștiință un ministru sau un ministru adjunct, un prim-secretar de județ. În urma anchetelor, au fost scoși, că partidul îi rotea. După Revoluție, nimic, cât am scris despre unii – nimic. Am ajuns până la un nivel foarte mare – la Berevoiești. Berevoieștiul l-au înghițit, n-au avut ce face, erau prea multe dovezi. Ei erau înnebuniți de unde am eu documente de am publicat toată iarna și, pe urmă, au negat, dar când i-am pus în fața faptului împlinit ... e posibil ca Măgureanu să nu fi știut de acțiunea lui Bordeianu. Din păcate, acela a fost un moment ratat – atunci era cel mai bun moment să se desecretizeze dosarele Securității. Ar fi fost un moment fantastic, cum s-a întâmplat la Stasi.

Nenorocirea în presă este că se apelează prea ușor la Internet

Acum, după peste 50 de ani de gazetărie, cum percepeți presa? Poate fi presa liberă?

Presa e liberă, dacă redactorul vrea să fie liberă. Eu cred că sunt niște îngrădiri venite dinspre patronate, dinspre șefii presei, dar, dacă redactorul vrea el să fie liber în expresie, poate să fie. Nenorocirea în presă este alta: poate și din lipsă de personal, poate și din alte considerente, se apelează prea ușor la Internet. Orice prostie pe care o scrie unul o preia jurnalistul și devine adevăr. Și asta este mai eficientă decât propaganda și o mare nenorocire, pentru că nu se mai verifică nimic. Pe vremea noastră, măcar două surse să verifici ceva.

V-ați retras în 2010. Nu vă lipsește presa?

Îmi lipsește, dar înainte vreme scriam două-trei articole pe zi, scriam și pe un colț de masă, acum mă aștern greu la scris.

Ziceați că aveți vreo 15 cărți în cap.

M-am și apucat. Una este un roman și una, niște memorii. Ah, nu știu când o să fie gata! Eu nu pot să scriu în ritmul de la închisoare. Pentru scrisul unei cărți, trebuie să ai o anumită stare.

Care sunt cele mai dragi amintiri legate de presă?

M-am întâlnit odată cu un tip care fusese în străinătate, pe timpul lui Ceaușescu. Aveam niște șantiere prin Iran și Irak și cred că ajungeau și ziare pe acolo. Îl văd că scoate din buzunar un portofel și, din portofel, scoate un articolaș dintr-o rubrică a mea – căutam să mai dăm și câte o chestie de birocrație. El o ținea ca pe o iconiță povestea aia. La ce se referea: un cetățean din casele ardelenești naționalizate s-a plâns că vecinul lui, cu care împărțea o casă, a dat pe din două și holul de la intrare și ușile rămăseseră prea mici. Ăsta s-a dus pe la primărie, s-a plâns că abia intră pe ușă, nimic! Mai face un memoriu în care scrie că, dacă Doamne ferește, moare, nici coșciugul nu intră pe ușă. Și, într-o zi, se trezește la poartă cu un dric, coboară doi ciocli să facă probă cu coșciugul. Oamenii au citit, s-au amuzat și a rămas proverbială. Și tipul a decupat-o și a păstrat-o în portofel.

 

Petre Mihai Băcanu (născut în decembrie 1944) este un jurnalist cu peste 50 de ani de experiență în presă, care a lucrat la „România liberă“ din 1970. La începutul lui 1988, a fost arestat și încarcerat pentru tipărirea unui ziar ilegal, împreună cu Mihai Creangă, Sandu Chivoiu, Anton Uncu și Ștefan Rădulescu Maier. Din 22 decembrie 1989, imediat după eliberarea din închisoare, a condus „România liberă“, până în 2010.


Citește mai multe texte despre istoria ziarului ”România liberă”:

Cum a intrat „România liberă“ în opoziție cu regimul Iliescu | IMAGINI DIN ARHIVA RL

Într-o mare de ziare aservite proaspetei puteri instalate după Revoluția din decembrie 1989, „România liberă“ a fost principala voce a opoziției și critic al regimului, semnalând abuzurile lui Ion Iliescu, Petre Roman și ale FSN-ului... citește mai departe aici ...

Cum se dă o lovitură de presă: Nu Watergate, ci „Berevoigate“! Dezvăluirile „României libere“ care au aruncat în aer SRI | IMAGINI DIN ARHIVA RL

În anii ’90, RL a publicat o serie de dezvăluiri care au zguduit Serviciul Român de Informații, punând sub semnul întrebării legitimitatea unui serviciu secret proaspăt înființat, acuzat de poliție politică. Scandalul „Berevoiești“ a dus la demiterea prim-adjunctului directorului SRI, dar și a 1.500 de cadre din fosta Securitate... citește mai departe aici...

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate