Jurnalistul Deutsche Welle Horațiu Pepine scrie despre legea care obligă spitalele din regiunile cu populație semnificativă maghiară să angajeze și personal medical capabil să vorbească ungurește.
”În sfârșit, revenind la subiectul strict al legii, ea prevede în plus pe lângă proporția de o cincime din populație și numărul minim de 5000 de locuitori de origine maghiară. Asta e noutatea și tot aici se află sursa scandalului. Liberalii și ceilalți din opoziție au votat mai întâi legea, după care și-au dat seama că au acceptat un criteriu potrivit căruia, încetul cu încetul, și la Cluj și în alte locuri depopulate de maghiari în ultimele decenii, ar începe să opereze legea în favoarea ungurilor minoritari. Ne întoarcem practic pe ocolite la dezbaterile de acum două decenii.
Nu știm cum văd ungurii problema, în sensul că nu putem experimenta acel sentiment istoric care îi opune și îi asociază totuși românilor. Putem în schimb sugera ce ar fi bine să facă majoritarii români, pornind de la un episod care se petrecea în deceniul al treilea al secolului trecut. După 1918, românii ardeleni, cuprinși firește de entuziasmul unei victorii naționale extraordinare, au purces la desființarea instituțiilor vechi și la crearea altora noi, românești. În vizorul lor a intrat și Universitatea Bolyai. Un militant de seamă al românismului ardelenesc, Onisifor Ghibu, povestește în Amintirile sale cât de contrariat a fost că Nicolae Iorga, printre alții, s-a opus categoric desființării Universității maghiare, atrăgând atenția ardelenilor că ei nu au încă resursele intelectuale pentru a crea o universitate românească de un nivel cel puțin egal cu cea maghiară. De aceeași părere erau și membrii guvernului de la București, toți oameni cu studii făcute în Occident. Elita politică românească înțelesese pe atunci că legitimitatea victoriei naționale românești nu se poate impune pe deplin în ochii lumii dacă românii vor apărea ca distrugători ai unei vechi civilizații. Prin urmare, morala acelui episod era că reverența față de izbânzile culturale ale dușmanilor istorici era calea cea bună, care garanta nu doar recunoașterea lumii, dar și propria emancipare culturală.
Chiar dacă multe s-au schimbat, reverența față de patrimoniul istoric, inclusiv față de cel maghiar, continuă și astăzi să fie calea cea bună. Or, dacă politica românească de azi înțelege bine acest lucru, atunci ar putea să găsească soluții mai bune și pentru chestiunile de detaliu.”
