Jurnalistul Petre M. Iancu analizează, într-un comentariu pentru publicaţia Deutsche Welle, care este statutul democraţiei naţionale, într-un cadrul larg, marcat de Brexit, învestirea preşedintelui Trump şi numeroasele proteste împotriva modificării Codului penal şi a legii graţierii, măsuri propuse de Guvernul Grindeanu.
“Stăm chiar mai rău decât am crezut la capitolul scepticism. Parţial însă, stăm mai bine în sfera democraţiei. Nu dilemele, până la un punct fireşti, provocate unor gânditori de anvergura lui Andrei Pleşu de derapaje smintitoare, precum ivirea în primplan politic a unor Trump, Dragnea, Beciu şi compania sau urgenţa cu care noua alianţă guvernamentală de la Bucureşti simte nevoia să-i scape de pedepse pe mai marii penali alcătuind oligarhia românească mi se par marea problemă.
Ci, dincolo de ea, grila rigidă, nerăbdătoare, neiertătoare, parcă, pe care nu puţini intelectuali o aplică, sever, democraţiei. În această privinţă, un calm suveran, impasibilitatea şi o mai amplă generozitate mi se par dezirabile. Şi nu pare câtuşi de puţin recomandabil să se arunce în una şi aceeaşi oală ceea ce par a fi atât în est, cât şi în vest, defecţiuni ale democraţiei.
Nici Brexit şi nici alegerea lui Trump nu s-au hotărât în neant, din cauza unor accese neurastenice sau paranoice ale unor mulţimi, ci “pour cause”. Ele sunt, în mare măsură, efectul firesc al inadecvărilor, erorilor şi exagerărilor în parte grave, comise de elitele politice şi culturale de stânga care au condus până de curând SUA şi Marea Britanie. Aşa funcţionează pendulul democratic. Şi aşa, inclusiv prin vot negativ, se primeneşte societatea deschisă.
Apoi, opţiunea în favorea lor s-a adoptat în ţări şi pe baza votului corect şi liber al unor naţiuni, cărora restul lumii nu prea are a le da lecţii în materie de democraţie, de vreme ce au inventat-o, aplicat-o, consolidat-o, experimentat-o şi extins-o mai mult decât oricare altele, dăruind-o şi celor din vestul Europei, care azi le critică dur. Dar le-a stat la bază şi un vot informat? În acest punct, dubiile, dilemele şi controversele îmi par legitime. Căci, în era zisă „postfactuală”, a războaielor hibride în genul celor purtate cu măiestrie de Rusia lui Putin, nu mai e clar azi deloc dacă societatea deschisă, informaţională nu se îndreaptă spre o fază paroxistică.
Dar au toate acestea vreo legătură cu situaţia actuală din România? Negarea ei tranşantă ar fi extrem de imprudentă. Nu doar pentru că există o corelaţie evidentă între populisme de dreapta şi de stânga, ca şi între protstele pe care le generează. În fond, într-o lume globalizată, interconectată, între altele, prin reţelele de socializare, ştirile false şi conspiraţionismele circulă şi înveninează atmosfera cu aceeaşi rapiditate cu care informaţiile fiabile şi comentariile valabile o aerisesc şi o împrospătează.
Fireştile proteste ale zecilor de mii de români care, mobilizându-se cu un patriotism exemplar, au ieşit în stradă spre a bloca tentativa oligarhiei de a-şi acorda sieşi clemenţă la furat prin ordonanţe de urgenţă, au înfuriat la culme puterea mediatică înregimentată îndărătul alianţei PSD-ALDE. Dimpreună cu joncţiunea preşedintelui cu demonstranţii, au înfricoşat-o şi au alarmat-o în cel mai înalt grad. Căci partidul lui Liviu Dragnea n-a absorbit încă, definitiv, şocul iscat de alungarea de la putere de către revoluţia Colectiv.
Aşa se explică, parţial, aberaţia ieşită din comun a conspiraţionismelor puse în circulaţie, în ecou, la Antena 3 şi Ghiţă-TV. Aşa devine inteligibilă duritatea extremă şi calitatea antifrastică a expresiilor şi sintagmelor gen „lovitură de stat” şi “mineriadă” folosite întru caracterizarea unor proteste paşnice, în fapt ireproşabile din unghi democratic. Aşa se lămureşte altminteri incomprehensibila şi iresponsabila agitare isterică a spectrului unei suspendări a preşedintelui. Suspendare care, dată fiind legitimitatea obţinută prin vot direct a şefului statului, ar exaspera poporul, odată hotărâtă, de asemenea manieră, încât n-ar fi exclusă o nouă revoluţie.
Strategii PSD înţeleg acestea, se ştiu cu musca pe căciulă şi cunosc dinamica mişcărilor de stradă. Teama lor supremă, precum a comuniştilor în epoca Solidarităţii poloneze, este joncţiunea dintre muncitori şi intelectuali, respectiv, mai nou, între preşedinte şi popor. Or, această joncţiune, odată devenită clară necesitatea ei, e net mai uşor de împiedicat în condiţii de regim totalitar decât într-o democraţie, oricât de defectă ar fi. De aici disperarea dezinformărilor puse în circulaţie pe toate canalale disponibile.
Dar e unirea dintre preşedinte şi poporul său, peste capul guvernanţilor, în regulă? Deloc, afirmă puterea în frunte cu Grindragnea, trompetiştii, cozile ei de topor, precum şi cetăţenii perplecşi, dezinformaţi de uriaşa maşinărie propagandistică de care beneficiază, de câţiva ani, toţi populişţtii şi extremiştii din lume.
În fapt, ieşind duminică seara în stradă, preşedintele României nu s-a înhăitat cu „derbedei” şi „câini” cumpăraţi de Soros în contra guvernanţilor, ci s-a alăturat, în mod natural, celor mai responsabile şi mai dinamice segmente ale poporului român. Celor care au înţeles pericolul planând asupra României prin ordonanţe de urgenţă adoptate sub pretextul străveziu al decongestionării puşcăriilor, de natură să transforme ţara dintr-o democraţie fie şi defectă, într-un stat mafiot pur şi dur, cu voie de la partidul stat, dacă nu de la un „Führer”.
Dar a avut preşedintele dreptul constituţional de a adera la acest protest? Evident că l-a avut. Şi nu doar, cum au spus unii, în calitatea sa de cetăţean. Ci şi ca şef al statului şi parte a puterii executive, precum şi ca mediator între popor şi putere. Căci riscul transformării unui stat de drept în stat mafiot îngrijorând acut nu doar mase mari de oameni, ci şi entităţi ca NATO sau UE, îi vizează direct prerogativele prezidenţiale.
Nu e lovită camarila şefului de facto al guvernului de orbire sau demenţă? Atunci va înţelege toate acestea şi se va potoli rapid. Dacă nu, nu. Orice ar face, însă, de duminică a înţeles că nu-i de glumă. De ce? Pentru că, fie şi defectă, democraţia în România a început să funcţioneze. Dar la vot? Dacă ar fi funcţionat şi atunci n-ar fi defectă. Andrei Pleşu îşi poate deci, cred, ostoi măcar în parte, dilemele privind democraţia”, scrie Petre M. Iancu.
