Toată gaşca asta pestriţă de securişti, penali, pseudoistorici şi aşa-zis jurnalişti te plânge astăzi cu lacrimi amare. Îi înţeleg. Şi-au pierdut efigia. De unde să mai scoată dezvăluiri despre cum seamănă justiţia de astăzi cu abuzurile „Securităţii rele“ din anii ’50? Cine o să-i mai mângâie pe cap înţelegător, când vor spune că sunt totuna cu deţinuţii politici din penitenciarele comuniste? Cine o să le mai dea dreptate că Uniunea Europeană este o dictatură şi democraţia este o prostie? Cine le mai alimentează conspiraţiile? Că doar nu o să se apuce acum, că nu mai eşti, să citească documentele produse de tine.
Nu ne-am cunoscut niciodată în mod direct. Nu am fost prezent la ultimele tale turnee prin ţară, cele de anul trecut, atunci când, alături de fostul tău şef de cabinet şi prieten Aurel Rogojan, aţi răspândit ultima doză de venin şi minciună pe care aţi mai putut s-o livraţi acestui popor intitulată Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor. Aţi publicat-o la editura fostului vostru informator, Petru Romoşanu, care, nu-i aşa, nu a putut să vă refuze. Nu ai avut nicio ruşine să mergi cu ea la Timişoara, oraşul pe care tu şi oamenii tăi aţi fi vrut să-l ştergeţi de faţa pământului în decembrie 1989, şi de la pupitrul filialei locale a Academiei Române (care, apropo, nu a avut nici măcar minima decenţă să se prefacă că nu a ştiut despre organizarea evenimentului) le-ai spus celor din sală că Securitatea nu a tras nici un foc de armă acolo. Că morţii Timişoarei sunt opera exclusivă a Armatei, a „diversioniştilor sovietici“ şi a „spionilor occidentali“. Oamenii tăi nici nu au îndrăznit să se apropie de manifestanţi pentru că erau prea ocupaţi să împiedice „dezmembrarea României“. N-aţi tras niciunul.
