Asistăm în ultimele săptămâni la o nouă ofensivă mediatică legată de Roşia Montană. Totul a început cu intervenţia încâlcită a premierului Tudose legată de intenţia de a retrage dosarul depus la UNESCO de către Guvernul Cioloş.
Apoi au intrat în scenă diverşi purtători interesaţi de mesaje care au diseminat subiectul şi au aruncat o perdea de fum asupra motivelor reale care au determinat guvernul PSD să redeschidă tema exploatării aurului din Munţii Apuseni.
De fapt, Liviu Dragnea şi Mihai Tudose urmăresc să îşi achite angajamentele pe care şi le-au luat în faţa Frăţiei Cleptocraţilor în schimbul susţinerii lor. Pentru România, asta va însemna pierderea definitivă şi irevocabilă a celei mai importante resurse minerale pe care o posedă. Scos sau nu din pământ, aurul de la Roşia Montană are o valoare strategică mult mai mare decât valoarea lui nominală şi asta va atârna foarte greu în viitorul apropiat. Iar Frăţia Cleptocraţilor ştie asta.
De la Securitate, cu dragoste, pentru Beny Steinmetz
Ne-am obişnuit, deja de mai bine de 10 de ani, ca subiectul „Roşia Montană” să încingă spiritele. Deşi disputa în spaţiul public este deosebit de acerbă şi de-a lungul timpului tema exploatării aurului din Munţii Apuseni a fost întoarsă pe toate feţele, niciodată nu este târziu să mai aflăm câte ceva din culisele acestei aşa-zise „afaceri”.
Primul dintre aceste detalii este că „afacerea” Roșia Montană nu a pornit, așa cum s-a scris în presă, de la celebrul Frank Timiș. Nici măcar de la întâlnirea acestuia cu ambasadorul României în Australia și Noua Zeelandă, domnul Ioan Gâf-Deac, teleportat în diplomație în anul 1996, fără nici un fel de abilitate care să-l recomande pentru postul respectiv. Asta dacă nu ne referim la faptul că a fost inginer în Valea Jiului (1976-1985), director adjunct la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei (1985-1990) și ministru secretar de stat în Ministerul Industriilor (1992-1996) responsabil de „coordonarea strategică a industriei de apărare și a domeniului de resurse minerale și energetice”. Fix omul pe care vrei să-l trimiți în Australia, dacă ai oarece „interese strategice” în domeniul mineritului. Sau dacă vrei să stabilești niște contacte pentru o afacere viitoare. Pentru ce afacere?
Păi pentru preluarea „în regie proprie” a rămășițelor din planul nuclear al lui Nicolae Ceaușescu. Știți desigur că cel mai important proiect al anilor 80’ al dictatorului comunist a fost construirea centralei nucleare de la Cernavodă, cea care ar fi trebuit să fie primul pas spre independența energetică totală a RSR, în viitorul utopic imaginat de Ceaușescu. Exact așa, adică Viitorul, s-a numit și operațiunea de furt tehnologic orchestrată de către DIE (Direcția de Informații Externe) începând cu anul 1983, operațiune prin care Securitatea încerca să „procure gratis” documentația tehnologică a reactoarelor Candiu canadiene. Cum? Prin spionarea și, unde a fost posibil, mituirea specialiștilor trimiși în România. Înainte să vă grăbiți să afirmați că era normal și patriotic să procedezi așa, trebuie să precizez că întreaga operațiunea a fost un eșec lamentabil și nu a produs, în ciuda rapoartelor entuziaste cu „economisirea a n.. ore de cercetare”, decât antagonizarea partenerilor externi și un scandal internațional de proporții.
Nu toți partenerii canadieni puteau fi însă ușor de mituit sau de spionat. Unora, care aveau un profil de înaltă clasă, trebuia să li se ofere ceva pe măsurăpentru colaborare. Astfel, magnatului de origine slovacă Stephen Boleslav Roman, stăpânul unui uriaș imperiu care cuprindea și cea mai mare mină de uraniu din lume, Nicolae Ceaușescu i-a oferit, ați ghicit, aurul de la Roșia Montană. Cavalerul ordinului papal al Sfântului Gheorghe (din 1963) și omul de afaceri al cărui avocat fusese, înainte să devină președintele Statelor Unite, Richard Nixon, trebuia ca în schimbul aurului să facă lobby pe lângă guvernul canadian pentru ca acesta să aprobe exportul tehnologiei Candu și apoi să participe la dezvoltarea sectorului minier din RSR.
