Istoricul Adrian Cioflâncă scrie, într-un articol de opinie publicat pe site-ul Radio France International, despre decizia Germaniei de a acorda despăgubiri victimelor Pogromului de la Iași, din 1941.
”Știrea despre decizia Germaniei, luată după negocieri cu Claims Conference, de a acorda despăgubiri victimelor pogromului de la Iași din 1941 și altor victime ale persecuțiilor antisemite din fosta capitală a Moldovei a făcut înconjurul lumii. A avut și numeroase share-uri pe Facebook. Am remarcat la multe share-uri întrebări de tipul: Dar de ce să plătească Germania pentru ceva ce au făcut românii? România de ce nu își asumă responsabilitatea și dă vina pe alții? România de ce nu plătește?”, notează Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România și membru în colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
”1) Cine sunt responsabilii pentru pogromul de la Iași, românii sau germanii?
Imediat după război, lucrurile erau clare atât pentru supraviețuitori, cât și pentru cei care investigau crimele de război: la crime au participat atât români, cât și germani. România avea dreptul să-i ancheteze doar pe participanții români la atrocități. Au fost arestate câteva sute de persoane pentru implicare în pogromul de la Iași, iar câteva zeci au fost condamnate, cele mai multe în 1948.
Au fost câteva tentative de comisii rogatorii cu Germania, dar izbucnise războiul rece și dialogul judiciar nu a mai fost posibil. Oricum, după 1948, s-a așternut liniștea asupra subiectului și în România. Regimul comunist avea alte priorități. Au continuat anchetele, dar nu s-a vorbit aproape deloc despre ele în public. Cei condamnați au stat în închisoare sau colonii de muncă, în general, până la grațierile și amnistiile din 1955 sau 1964. Din anii ’60, discursul istoric a devenit din ce în ce mai naționalist, iar în anii ’70-’80 au fost luate de bune strategiile disculpante ale responsabililor regimului Antonescu anchetați pentru crime de război.
(…) Lucrurile s-au precipitat în Iași în noaptea de 28 spre 29 iunie când în tot orașul au izbucnit împușcături. Știm astăzi că împușcăturile au fost rezultatul unor diversiuni și al confuziei. Este un subiect complicat pe care nu am loc să-l dezvolt aici. Cert este că, pe fondul răspândirii zvonurilor care atribuiau evreilor împușcăturile, trupele române și germane au fost cuprinse de psihoza unei „rebeliuni evreiești”. Știm astăzi că această „rebeliune” nu a existat, că era imposibilă. Atunci însă mulți așa au crezut sau au vrut să-i lase pe alții să creadă. Trupele române și germane au făcut percheziții toată noaptea de 28 spre 29 și i-au executat pe toți evreii care le păreau suspecți. Restul au fost reținuți. Antonescu ordonase în acea noapte evacuarea tuturor evreilor din Iași și executarea celor care trăgeau în armată. Polițiștii, când au venit la apelul de dimineață de la Chestură, au găsit curtea plină de evrei. (…) Crimele din curtea Chesturii au fost comise, în mare parte, de militari și polițiști români, dar a fost consemnată și participarea germanilor. Apoi germanii au luat parte, alături de uniforme române, la escortarea și îmbarcarea evreilor în cele două „trenuri ale morții”. Au contribuit la deciziile de a nu fi deschise trenurile, când a devenit clar că evreii mor în masă sufocați și însetați, și de a nu fi debarcați la Târgu Frumos. Ambele decizii, luate în colaborare de români și germani, au dus la omorârea a mii de evrei. Acestea fiind spuse, este nevoie să punem lucrurile în proporții. Deciziile principale în timpul pogromului de la Iași au fost luate de Ion Antonescu, Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Prefectura Iași, Chestura de Poliție, Garnizoana Militară a Iașului și serviciile secrete. Participarea germană s-a înregistrat în special la nivelul acțiunilor de tip polițienesc – razii, percheziții, escortare, execuții sumare. Comandanții militari germani au participat, de asemenea, la câteva decizii care au dus la moartea în masă a evreilor. Nu este clară încă activitatea serviciilor de informații germane. (…)”
Citește textul integral pe site-ul rfi.ro.
