€4.6321 $3.9175 £5.2408

Catalonia. Se poate repeta? (I) | OPINIE

Ovidiu Maican Actualizat: 22.11.2017 - 09:07
Ovidiu Maican

În ultimele două luni, unul dintre cele mai palpitante subiecte de dezbatere în Europa, prin urmare și în România, este reprezentat de situația din Catalonia.

Share

În ultimele două luni, unul dintre cele mai palpitante subiecte de dezbatere în Europa, prin urmare și în România, este reprezentat de situația din Catalonia.

La fel ca multe alte fenomene de pe scena politică, explicațiile se pot găsi parțial în istoria și geografia Spaniei și a Cataloniei.

În timpul domniei lui Ramon Berenguer al IV-lea (1131-1162), căsătoria acestuia cu regina Petronilla din Aragon are ca rezultat unirea dinastică cu Regatul Aragon. Deși este o parte a Coroanei Aragonului, Catalonia își păstrează propriile drepturi tradiționale și cortes-urile catalane.

După încheierea Războiului de Succesiune (1705-1714), sprijinul Cataloniei pentru arhiducele Carol de Habsburg, împotriva regelui Filip al V-lea din Casa de Bourbon, are ca rezultat suprimarea Parlamentului și a libertăților tradiționale.

În 1716, decretul Nueva Planta desființează sistemul juridic catalan separat, aduce Catalonia sub dominația directă a Madridului și interzice utilizarea în administrație a limbii ca­talane.

Ulterior, în 1830, catalanul Ramón Xauradó (aflat în exil la Limoges, în Franța), a publicat o lucrare intitulată „Bazele unei Constituții Politice sau ale Principiilor Fundamentale ale unui Sistem Republican“. Practic, a propus o versiune moderată a Constituției americane, cu un președinte ales pentru zece ani, un Senat provincial și o adunare în fiecare stat.

De fapt, republicanii spa­nioli niciodată nu au ajuns la un consens asupra organizării puterii în cadrul sistemului politic pe care au încercat să-l pună în aplicare și au arătat puține cunoștințe profunde despre teoriile federale. Din acest motiv, prima republică spaniolă a durat numai din martie 1873 până în decembrie 1874.

Trebuie clarificată complexitatea federalismului spaniol, care derivă din istoria sa.

Federalizarea statului spaniol nu a fost rezultatul unui acord între statele independente preexistente (cazul Germaniei), ci al unui pact ce a permis descentra­lizarea unei administrații puternic centralizate existente, prevenind în același timp dezintegrarea totală a acesteia.

Constituția spaniolă din 1978 a fost astfel concepută nu pentru a aduce împreună viitorii membri ai unei federații, ci pentru a-i aduna recunoscând în același timp existența lor individuală.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, apelurile la autoguvernare au venit în principal, dacă nu exclusiv, din Catalonia, din Țara Bascilor și, într-o măsură mai mică, din Galicia.

Nici a doua republică spa­niolă, instaurată în 1931, nu a avut mai mult succes. Fiind o republică anarho-comunistă, susținută în principal de URSS, a produs mult mai multe pierderi umane și materiale. Se poate spune că a fost prima încercare de expansiune internațională a regimului bolșevic.

În această perioadă, Cata­lonia și Țara Bascilor au fost cele mai bolșevizate regiuni ale Spaniei, trecându-se la naționalizarea uzinelor și la înființarea cooperativelor agricole de producție. Barcelona a fost centrul operațiunilor NKVD în Spania.

Adoptarea Constituției spaniole din 1978 a fost susținută de 91,09% dintre alegătorii catalani.

Adoptarea Statutului Catalan al Autonomiei din 1979 a fost susținută de 88,15% din alegători. În 1980, primele alegeri regionale au avut loc în Catalonia, câștigătorul fiind grupul politic Convergència i Uniò, condus de Jordi Pujol, care va rămâne în funcție până în 2003.

În anii 1980, guvernul majoritar absolut al PSOE (socialist) adesea a amânat sau a respins transferul de competențe către Comunitățile Autonome și, într-adevăr, a introdus o serie de măsuri de recentralizare, din motive de modernizare a structurilor economice și admi­nistrative.

Ulterior, nici guvernul socialist din 1993-1996, nici primul guvern al Partidului Popular (1996-2000) nu s-au bucurat de majorități absolute. Ca urmare a dependenței de alianțele cu partidele naționaliste, inițiativele lor de de-fede­ralizare, care au inclus mai multe acțiuni către Tribunalul Constituțional privind conflictele de competență și legile adoptate de Comunitățile Autonome, au fost compensate de o activitate semnificativă de descentra­lizare, prin transferul multor domenii de activitate către comunități.

Art. 150, alin. 2 din Constituție a fost invocat pentru a delega unele competențe Comunităților Autonome. A fost cedat un procent din impozitul pe venit. Senatul a fost reformat pentru a permite participarea fără drept de vot a reprezentanților direcți ai Comunităților.

În perioada 2000-2004, sub cel de-al doilea guvern al PP (Partidul Popular), popularii au profitat de majoritatea absolută deținută pentru a reintroduce naționalismul spaniol ca un criteriu politic ce guvernează relațiile dintre Comunitățile Autonome și stat.

Guvernul socialist care a venit la putere în 2004 a fost din nou obligat, prin absența unei majorități absolute, să caute sprijinul partidelor naționaliste regionale.

Guvernul Partidului Socialist Spaniol, sub conducerea lui José Luis Rodríguez Zapatero, a promovat conceptul Spania ca „na­țiune a națiunilor“, pentru a integra pretențiile naționa­liste, în ciuda formulării ambigue din Constituția spa­niolă din 1978. Este nonconstituțional ca o regiune sau o naționalitate să se declare o națiune în interiorul națiunii spaniole. O comunitate autonomă din Spania poate fi o naționalitate, sau o regiune, formând astfel Spania  naționalităților (Țara Bascilor, Catalonia și Galicia) și regiunilor (restul de 15), dar acest lucru nu este specificat explicit în Constituție.

În 2003, un guvern catalan tripartit, condus de socialiști, a promovat reforma Statutului Autonom al Cataloniei. Legea organică din 19 iulie 2006 a modificat statutul, în care a fost recunoscută „unicitatea“ Cataloniei în statul spaniol.

Partidul Popular a încercat respingerea în cortes a reformei Statutului de Auto­nomie al Cataloniei din 2006, pe motiv că ar trebui să fie tratată mai degrabă ca o reformă constituțională decât ca o simplă reformă a statutului, pentru că ar fi contrazis spiritul Constituției în multe privințe (încălcările principiului „solidarității dintre regiuni“ consacrat de Constituție). Preambulul său folosește de asemenea cuvântul „națiune“ pentru a descrie Catalonia.

Partidul Popular a depus o cerere la Tribunalul Constituțional spaniol, reclamând neconstituționalitatea mai multor articole.

Statutul de Autonomie modificat al Cataloniei a fost, de asemenea, contestat de comunitățile autonome din Aragón, Insulele Baleare și Comunitatea Valenciană pe motive similare celor ale Partidului Popular.

În ianuarie 2008, Tribunalul Constituțional a desființat o mare parte a Statutului din 2006.

Politicienii spanioli, mai ales din partea Partidului Popular, dar și din partea Partidului Socialist (PSOE) și ai altor partide non-națio­naliste, au susținut ca procesul de reformă statutară să fie conform cu Constituția, pe motiv că actualul val de reforme amenință distrugerea funcțională a sistemului constituțional în sine.

Statutul catalan de Autonomie solicita statului spaniol să aloce investiții în Catalonia în funcție de contribuția procentuală proprie a Cataloniei la PIB.

Statutul de Autonomie din Andaluzia, o regiune care contribuie mai puțin la PIB-ul Spaniei decât regiunea Cataloniei, prevede alocarea investițiilor de la bugetul statului în raport cu populația sa (este cea mai mare comunitate autonomă din Spania în ceea ce privește populația).    

Continuarea acestui comentariu poate fi citită în ediția de mâine a ziarului România Liberă