€4.6321 $3.9175 £5.2408

Catalonia. Se poate repeta? (II) | OPINIE

Ovidiu Maican Actualizat: 23.11.2017 - 08:43
Ovidiu Maican

În 2012, Parlamentul catalan a aprobat așa-numita „înțelegere fiscală“, prin care Cataloniei i s-ar fi acordat condiții financiare similare celor acordate Țării Bascilor, dar care ulterior a fost respinsă de guvernul central.

Share

(Continuare din ediția de ieri)

În 2012, Parlamentul catalan a aprobat așa-numita „înțelegere fiscală“, prin care Cataloniei i s-ar fi acordat condiții financiare similare celor acordate Țării Bascilor, dar care ulterior a fost respinsă de guvernul central.

În același an, prim-ministrul spaniol, Mariano Rajoy, a respins un apel din partea liderului regional, Artur Mas, pentru o mai mare independență fiscală. În martie 2014, instanța constituțională spaniolă declara că un referendum planificat în noiembrie privind independența Cataloniei e neconstituțional.

Decizia se baza pe două argumente principale. În primul rând, imposibi­litatea de a atribui suveranitatea unei părți din poporul spaniol – „numai poporul spaniol este suveran, exclusiv și indivizibil“. Rezultă că, potrivit Constituției, „o re­giune nu poate invita unilateral un referendum asupra autodeterminării pentru a decide integrarea sa în Spania“.

În al doilea rând, recunoașterea de către Curte a faptului că „declarația nu exclude posibilitatea de a urmări canale constituționale stabilite pentru a transpune voința politică exprimată în rezoluție într-o realitate juridică“, adică există posibilitatea unei interpretări constituționale a dreptului de decizie.

Dreptul de a decide va fi neconstituțional dacă este proclamat ca o manifestare a dreptului la autodetermi­nare, care nu e recunoscut în Constituția spaniolă.

O lună mai târziu, Parlamentul spaniol respinge propunerea Adunării regionale a Cataloniei de a organiza un referendum asupra independenței în noiembrie. În septembrie 2015, partidele separatiste câștigă alegerile regionale, considerând că aceasta le dă mandatul de a merge pe calea independenței.

După două luni, Parlamentul Cataloniei adoptă o rezoluție care sprijină independența.

În decembrie 2015, Curtea Constituțională a Spaniei interzice Cataloniei demararea procesului de se­parare de restul Spaniei. Situația s-a înrăutățit în mod accelerat odată cu alegerea în ianuarie 2016 a lui Carles Puigdemont în fruntea Guvernului catalan. Alegerile anticipate pentru Parlamentul catalan sunt programate pentru 21 decembrie 2017.

Carles Puidgemont „o întoarce ca la Ploiești“ spunând, de curând, că pot fi și alte soluții în afară de independență. În acest context s-ar pune întrebarea dacă Spania poate deveni stat federal „de jure“, nu numai „de facto“, cum funcționează de multă vreme. O reformă federală în Spania pare a fi greu viabilă (federalismul teritorial) sau deloc viabilă (federalism multinațional).

Opțiunea federalismului multinațional întâmpină două piedici, adică ireconciliabilitatea sa cu națio­nalismul spaniol (partidele sale majoritare PP, PSOE și, poate, Podemos) și procedurile speciale pentru o reformă constituțională (articolul 168 din Constituția spaniolă).

Deși PSOE și-a exprimat preferința pentru un model federal de stat, în niciun caz nu a mers atât de departe încât să se gândească la posibilitatea unui stat multinațional bazat pe un consens constituțional.

Reforma articolelor 2 și 3 din Constituție ar necesita proceduri speciale pentru o reformă totală sau substanțială (articolul 168), care necesită mai întâi o majoritate de 2/3 în Congres și Senat. Aceasta va fi urmată de dizolvarea ime­diată a Cortes-urilor și de ratificarea reformei de către noile Camere cu aceeași majoritate de 2/3 și, în final, cu un referendum popular.

Este puțin probabil ca proiectul federalismului multinațional să aibă succes în aceste condiții. Referitor la federalismul teritorial, mai devreme sau mai târziu, ar putea exista o majoritate politică în Spania capabilă să reformeze titlul VIII al Constituției.

Majoritatea de 3/5 necesară Congresului și Senatului (sau o majoritate absolută în Senat și o majoritate de 2/3 în Congres în cazul în care nu se ajunge la o majoritate de 3/5 în ambele Camere) nu înseamnă că procesul de reformă va avea succes în cele din urmă. Constituția stabilește că o zecime din fiecare Cameră (35 de deputați sau 26 de senatori) este suficientă pentru a cere ratificarea proiectului de reformă prin referendum po­pular (art. 167, alin. 3).

Majoritatea spaniolilor ar respinge mai mult ca sigur un proiect care a fost pre­zentat în mod continuu ca un prim pas spre dizolvarea unității naționale.

Soluția ideală ar putea fi clarificarea cu prioritate a problemei federalismului în Spania.

Dacă ne uităm la modalitatea de alegere a senatorilor spanioli, este identică celei din SUA, nu celor din alte state federale din Uniunea Europeană (Austria, Belgia, Germania). S-ar putea ridica și problema refuzului dialogului din partea lui Maria­no Rajoy sau a atitudinii rezervate a regelui Felipe al VI-lea.

Este greu să le pretinzi acestora să dialogheze cu Carles Puidgemont, care până acum a afișat un comportament populist și anarhist, apropiat de Fidel Castro, Maduro și alte personaje asemănătoare, ghidonate mai mult sau mai puțin vi­zibil de Moscova.

Liderul catalan a refuzat să depună jurământul de loia­litate față de Constituție și de rege, insistând și pe pro­clamarea republicii. Li­deri de genul lui Puidgemont, demagogi și fără substanță, apar acolo unde există disfuncționalități ale sistemului democratic.

Probabil că ar trebui clarificată întâi posibila implicare rusească. Moartea subită a procurorului general spa­niol în contextul actual justifică și ea o asemenea abordare. Nu trebuie uitate nici dovezile invocate de diverși lideri occidentali referitor la amestecul Rusiei în procesele electorale. Foarte îngrijorătoare sunt și legăturile cu unii lideri secui (alți agenți de influență ruși).

Spania și Uniunea Euro­peană se află la un moment de răscruce. Dar, pentru a trece cu bine de acest moment, trebuie să înțeleagă că se confruntă cu un adversar extern care folosește orice mijloc, cu o mentalitate agresivă și retrogradă și care se consideră permanent în război.

Scena politică spaniolă și europeană trebuie curățată de „cârtițe“, și abia apoi putem vorbi de reforme. Pentru că acești indivizi vor face totul să împiedice orice reformă, exploatând disfuncționalitățile deja exis­tente. Altfel, va fi foarte valabilă afirmația marelui filosof spaniol George Santayana: „Cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condamnaţi să-l retrăiască“.