Despre cataluniile noastre și bogdaprostele național | OPINIE

de Sabin Gherman

Despre cataluniile noastre și bogdaprostele național | OPINIE

Pe repede ’nainte: ce nu înțeleg stăpâ­nitorii de profesie? – oamenii s-au săturat nu de plătit taxe la stat (ta­xele astea însemnând autostrăzi, școli, spitale etc.), ci de finanțat carierele politicienilor s-au săturat. Unde merg banii, de ce stau la Fisc în fiecare lună? O să spui: cum? Păi să privim aici, în ograda noastră: vine PSD cu promisiuni de bogdaproste național și câștigă alegerile – bucurie mare, oameni în pole position la toate funcțiile, de la directorul de școală până la cei 135 de secretari de stat.

Lefurile parlamentarilor se dublează, opoziția vrea să fie și fată mare, și să guste noaptea nunții; acum mârâie cu buzunarele pline. Administrația are și ea lefuri mărite peste noapte, pensionarii primesc trei-patru poli. Dar: de unde bani? Păi, pe lângă a opta piele de pe privați, să luăm și banii de investiții ai companiilor de stat, că acuma noi suntem statul! Și companiile scot banii din conturi, să acopere pomana națională. Urmarea: nu mai sunt bani pe piață – bașca faptul că investițiile s-au dus –, băncile se împrumută mai greu între ele și crește dobânda. Roboru’, adică. Cine plătește? Păi n-om tăia de la parlamentari! Să plătească familia aia tânără și fericită odată că și-a luat o căsuță pe credit, să plătească toți cei care chiar au avut încredere că țara asta va fi normală și prosperă.

Deci ce-ai finanțat? Școli, spitale, autostrăzi, programe de irigații? Sau victoria a la Pyrus a politicienilor? Economia nu negociază niciodată cu politicienii și nici nu ține seama de talkshow-urile în care miniștrii anunță prosperitatea.

Și totul pornește de la o spurcăciune de întrebare pe care oamenii n-au curaj s-o strige în piața publică: de fapt, cât costă statul? Un leu, doi, o mie? – cât costă politica externă a statului, cât costă politica sa mone­tară, aia vamală, cât costă serviciile secrete, armata, politicile de dezvoltare durabilă?

Tu, statule, ai nevoie de câți bani pentru ceea ce musai are nevoie țara asta? Atâta costă autostrada – câți kilometri faci anul ăsta? Spitale – câte? Școli? Soldați, poliție? Na banii și fă ce ai de făcut, nu-i treaba mea să finanțez succesul oamenilor politici sau populismele lor; eu trebuie să-mi țin copiii la școală și să trăiesc decent.

Fiecare comunitate are aspirații, resurse și atitudini specifice, iar rolul statului e să armonizeze specificitățile astea, nu să le pună în concurență. Când tu iei banii din buzunarul muncitorului și-i pui la teșchereaua ta sau pe caietul de la crâșmă al ăluia de cheamă jandarmii să-i deszăpezească ograda, ce-ar trebui să se întâmple? Când tu, stat, în loc să finanțezi munca, arunci cu bani – de decenii – către cei fără chef de muncă, la ce te aștepți? Când nu mai faci diferența dintre solidaritate și pomană?

Și naționalismul și separatismul apar în momentul în care politicile publice sunt deficitare, și naționalismul și separatismul rentabilizează furia publică – asta se întâmplă acum în Catalunya și asta mustește peste tot. Europa are un de­ficit enorm nu în filosofia sa unificatoare, ci pur și simplu în educația oamenilor politici. S-au făcut studii de sute de pagini despre curbura optimă a euro-castravetelui (da!, nu-i o glumă), regimente de specialiști au transpirat pentru dreptul găinii să râcâie pământul sau dreptul porcului să moară ca un erou de Ignat – dar prea puțin s-a vorbit despre obligațiile statului față de omul care pleacă dimineața la muncă. A ajuns ștampila mai importantă decât strungul; politicianul mai presus decât profesorul sau medicul; lipitorul de afișe electorale are trai mai bun decât fermierul.

De aici visul de a trăi liber, într-o construcție nouă, doar a ta – că e fezabilă sau nu construcția, nu asta e discuția. Și când oamenii văd că statul acceptă transferuri de încredere către Bruxelles, în timp ce lor le e refuzată încrederea, ce să facă? Pro­blema asta catalană nu e de ieri; de ani buni catalanii cer un alt regim al contribuției la construcția spaniolă. S-au uitat către basci și către navarrezi, către formula lor de autonomie fiscală: pentru noi de ce nu se poate? Mai pune la asta corupția, și de la Madrid și de la Barcelona, și ai tabloul complet al îndârjirii. Și de o parte și de alta, fiecare crede că ciufutoșenia îi asigură un viitor politic, fiecare mizează pe imnul lui și pe drapelul lui – vechi și noi moaște identitare. Nu cred că pentru un astfel de viitor au plătit taxe cei din Madrid sau Barcelona.

În partea noastră de Europă, deocamdată nu s-au pus întrebări esențiale. Pe de o parte, ai risipa inima­ginabilă – e ca și cum ți-ai trimite nevasta la un coafor de lux, zilnic, pe bani
de-mprumut; pe de altă parte, vin ceilalți, scăpătații din opoziție și, dacă n-au bani cu care să momească, îi dau înainte cu naționa­lismul. Adică îl auzi pe Ludovic Orban lăudându-se cum a oprit el pragul ăla de 10% pentru folosirea limbii maghiare, de parcă ăia 10% ar fi stat stavilă autostrăzilor, școlilor, spitalelor – și habar n-are că lângă Salonta, în orașul maghiar Gyula, cei 3,44% români de-acolo au o instituție numită Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, iar pe Liceul „Nicolae Bălcescu“ flutură drapelul României! Ia să ceară maghiarii de la noi o autoguvernare, că foc și pară ne facem: afară, afară/cu ungurii din țară! Domnu’ șef de la liberali, dă și pe Google, să vezi că-n Voivodina limba română e oficială și românii înseamnă acolo 2% – asta ca să ne treacă mitul că suntem premianții lumii la protecția minorităților; și dacă tot nu puteai dormi de grija țării, te duceai la marșul șoferilor din Moldova pentru Autostrada Iași-Târgu Mureș, na!

Așa, doar ca exemplu, ca să vedem cât de departe suntem de secolul 21, cu spaimele noastre legate nu de ce avem de făcut aici, ci de ce să nu-i lăsăm pe alții să facă.

Sunt prea multe întrebări, aproape că nu mai e timp istoric pentru răspunsuri; și dacă-l mai pui și pe Va­rujan Vosganian, ocupat să numere ouăle țăranilor și să calculeze cât pierde bugetul că țăranul ăsta antinațional nu-și cumpără găina din supermarket, mai ai un tablou – și nu e nici al sărăciei, nici al revoltei; vai-și-amarul ne ține loc de imn și drapel.

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate