De la înfiinţarea PSD, lupta principală pare a fi pentru graţiere, pentru absolvire, pentru uitare. Graţierea lui Miron Cozma. Graţierea, dacă s-ar putea, pentru crimele de la Revoluție sau dispariția banilor lui Ceaușescu. Grațiere sau uitare pentru capetele sparte de la Universitate. Tentativa de a-l face scăpat pe Gabriel Bivolaru, deputat PSD, când toată delegaţia de partid a tăbărât la Procuratură.
Miruirea lui Dan Șova pentru a scăpa de acuzaţia de corupţie. O lege specială pentru absolvirea păcatului unui anume doctor plagiator, între Crăciun şi Anul Nou, prin intermediul unei legi cu un singur beneficiar cunoscut. Tentativa de a anula conflictele de interese pentru primarii care s-au băgat şi la administraţie în general, şi la administrarea companiilor de interes public local. Suspendarea legii pentru a permite traseismul primarilor. Mai nou, tentativa de a dezincrimina abuzul în serviciu sub un anume prag. Ultima din secvenţă este tentativa de graţiere colectivă pur şi simplu, dată prin efectul legii, pentru a nu se mai complica cu alte măsuri colaterale. Dacă Parlamentul va adopta legea în oricare dintre variantele discutate, sute de puşcăriaşi vor reveni în societate; singura discuţie din prezent este dacă să fie câteva sute (în variantele mai restrânse) sau câteva mii (în varianta Şerban Nicolae). Da, pregătiţi limonada, vă rog.
Asociaţia Ţine de Noi, pe care o conduc, a avut singura dezbatere publică, zic eu raţională, pe acest subiect – pentru că nu cred că se poate numi raţională dezbaterea publică a dlui Florin „Altă Întrebare” Iordache. Noi am organizat o dezbatere la care au avut loc și reprezentanta UNJR trimisă de Dana Gîrbovan, și Cristi Danileț, și reprezentanții APADOR-CH, și o cercetătoare în sociologie care a studiat în detaliu problema; au venit oameni pro și oameni contra. Nereplicând circul penibil din Parlament, am reușit să ajungem la un răspuns nuanțat, pe care îl vom transmite ministrului Justiției. Prima concluzie a fost că în acest moment o grațiere colectivă nu ar fi doar inutilă, dar ar dăuna sistemului în ansamblul său – s-a menționat conflictul legislativ pe care un judecător îl poate observa între legislația anticorupție și aplicarea grațierii, care se bat cap în cap. S-a relevat faptul că supra-aglomerarea este în mare parte gonflată mediatic – dacă în 2013, când toată lumea tăcea chitic, vorbeam de 33.434 de deținuți, azi cifra este de 27.250, însă se face un tărăboi îngrozitor. Gălăgia vine după ce un număr semnificativ de politicieni a ajuns între timp după gratii sau se pregătesc să intre.
Săptămâna trecută deficitul era de 8.000 de locuri, care nu e rezolvat de niciuna dintre propunerile prezentate. Fundamental, doar construcția de noi locuri în penitenciare poate rezolva criza prezentă în tandem cu scăderea semnificativă a ratei de recidivă (iar măsurile aferente trebuie prezentate în vară CEDO). Cineva menţiona o coincidenţă semnificativă – sub 2% din deţinuţi au studii superioare, majoritatea au o educaţie precară. În rest, nimeni nu vrea să vorbească despre experiența Italiei când vine vorba de grațiere – efectul a fost reîntoarcerea unei bune jumătăți din cei eliberați în 12-18 luni după luarea deciziei. Toată lumea – inclusiv dna Prună, fostul ministru al Justiţiei – a vorbit despre cazul Torregianni contra Italiei, calculând posibilele pagube pentru România. Deși nu există nicio hotărâre în prezent, deși avem din 2012 o hotărâre cvasipilot și nu am făcut nimic pentru a îndrepta situația în 5 ani, deși avem doar 200 de locuri noi în penitenciare, telespectatorul anumitor televiziuni este convins şi azi că, dacă nu graţiem rapid, vom avea o amendă de 80 de milioane de euro, lucru complet fals.
Care sunt problemele principale din închisori – cele reale? În Penitenciarul Giurgiu, de pildă, nu există posibilitatea unui duş zilnic (exemplu dintr-o monitorizare APADOR-CH). Există alte penitenciare unde singura posibilitate de mişcare este de o oră pe zi. Paturi triplu etajate, unde cel de la “etajul trei” nu poate sta nici măcar în fund, mai există încă – exprimarea eufemistică oficială este “cazarmament învechit”. Un raport ANP pe 2015 arată gradul de ocupare a funcţiilor din domeniul medical la doar 64%, în timp ce funcţiile de reinserţie socială şi serviciul de probaţiune funcţionează la limita de avarie, cu o gravă lipsă de personal. În fine, cele mai puţine funcţii ocupate sunt cele de mecanic de întreţinere a instalaţiilor, instalaţii care sunt depăşite în cea mai mare parte – de aici apa cu rugină. Desigur, mai există şi ploşniţele şi gândacii aduşi în plic de unii deţinuţi la dezbaterea cu Ministerul Justiţiei, dar graţierea colectivă a celor peste 60 de ani, de pildă, cum se susţinea în prima versiune a legii, nu ajută cu nimic la îndreptarea celor de mai sus. În continuare deţinutul eliberat pleacă cu 2,60 lei din închisoare pentru bilet de autobuz, uneori cu buletin expirat și fără vreo perspectivă în lipsa unui domiciliu și a unei reintegrări sociale, deși se cheltuie lunar peste 2.000 de lei pentru fiecare deținut din banii tuturor. La fel cum OUG 13 opera la graniţa dintre lege şi fărădelege, prin modificarea Codului Penal, graţierea operează la granița dintre cei declarați vinovați de o instanţă și considerați totuși apți pentru reinserţie socială și cei care, deși tot vinovați, sunt lăsați în închisoare.
Dezbaterea a fost condusă iresponsabil până în prezent, mai ales având în vedere insistența pentru includerea printre cei eliberaţi a celor condamnaţi pentru corupţie, în condiţiile unei societăţi care a protestat masiv contra corupţiei. Cel puțin acea jumătate de milion care a protestat nu vor acorda prea curând clemență sau amnistie pentru modul în care dezbaterea pe legea grațierii a fost condusă în public – grațierea pentru ticăloșie nu s-a inventat încă, legea grațierii merge înainte.
