Provocările în schimbarea economiei lumii

vocile

La sfârşitul lui 2013, eforturile de revitalizare a creşterii celor mai influente economii – cu excepţia zonei euro – sunt vizibile pretutindeni. Toate problemele care se profilează pentru economia globală au o componentă politică.

După 25 de ani de stagnare, Japonia încearcă să-şi revigoreze economia prin angajarea în alinierea cantitativă la o scară fără precedent. Este un experiment riscant: o creştere mai rapidă ar putea urca rata dobânzilor, făcând costurile întreţinerii datoriei nesustenabile. Dar premierul Shinzo Abe ar prefera să-şi asume acest risc în loc să condamne Japonia la o moarte lentă. Şi, judecând după sprijinul entuziast al publicului, asta ar fi şi alegerea japonezilor.

În schimb, Uniunea Europeană se îndreaptă spre acelaşi tip de stagnare de lungă durată, de care Japonia aşteaptă să scape. Mizele sunt mari: statele-naţiune pot supravieţui un deceniu sau mai mult; dar UE, o asociaţie incompletă de state-naţiuni, ar putea fi distrusă cu uşurinţă.

Moneda euro – care a fost inspirată de modelul mărcii germane – are un defect major. Crearea unei bănci centrale comune fără o trezorerie comună înseamnă că datoriile guvernamentale sunt exprimate într-o monedă pe care nici un stat membru n-o controlează, expunându-le riscului de default. Din cauza crizei din 2008, mai multe ţări membre s-au îndatorat peste măsură, iar riscurile au împărţit permanent zona euro în ţări creditoare şi ţări debitoare.

Acest defect ar fi putut fi corectat prin înlocuirea obligaţiunilor individuale ale ţărilor cu euro-obligaţiuni. Din păcate, cancelarul german Angela Merkel a exclus această variantă, reflectând schimbarea radicală pe care o ilustrează atitudinea germanilor vizavi de integrarea europeană. Înainte de reunificare, Germania a fost unul din motoarele integrării; acum, traşi în jos de costurile reunificării, plătitorii de taxe germani vor să evite să se transforme într-un buzunar fără fund pentru datornicii europeni.

După criza din 2008, Merkel a insistat că fiecare ţară ar trebui să-şi ţină sub supraveghere instituţiile financiare şi datoriile guvernamentale ar trebui plătite în totalitate. Fără să realizeze, Germania repetă greşeala tragică a francezilor de după primul război mondial. Insistenţa premierului Aristide Briand la plătirea unor reparaţii a dus la apariţia şi ascensiunea lui Hitler; politicile Angelei Merkel dau naştere unor mişcări extremiste în Europa.

Aranjamentele actuale care guvernează euro sunt pe termen lung, pentru că Germania va face întotdeauna minimul pentru a păstra moneda actuală şi pentru că pieţele şi autorităţile europene ar pedepsi orice altă ţară care contestă aceste aranjamente. Autorităţile financiare europene au recunoscut tacit că austeritatea este contraproductivă şi nu au mai impus constrângeri fiscale suplimentare. Asta le-a conferit ţărilor cu datorii puţin spaţiu să respire şi, chiar şi în absenţa unor perspective de creştere, pieţele financiare s-au stabilizat.

Crizele viitoare vor izbucni din cauze politice. Într-adevăr, asta este deja evident, pentru că UE a devenit atât de orientată spre sine, încât nu poate răspunde adecvat la ameninţările externe, fie că vorbim de Siria sau Ucraina. Dar perspectiva este departe de a fi descurajantă: învierea unei ameninţări din partea Rusiei poate inversa trendul dezintegrării europene.

Ca rezultat, criza a transformat UE dintr-un “obiect fantastic” care inspira entuziasm în ceva radical diferit. Ceea ce trebuia să fie o asociere voluntară a statelor egale care şi-au sacrificat parţial suveranitatea pentru binele comun – întruparea principiilor unei societăţi deschise – a fost transformată de criza din zona euro într-o relaţie între ţările creditoare şi datornice care nu este nici voluntară, nici egală. Într-adevăr, moneda euro ar putea distruge UE cu totul.

Spre deosebire de Europa, Statele Unite evoluează drept cea mai puternică economie a lumii dezvoltate. Energia produsă din gazele de şist i-a conferit Americii un avantaj competitiv important în industrie, în general, şi în petrochimie, în particular. Sectoarele bancar şi administrativ au făcut progrese în reducerea balanţei de datorii. Reducerea cantitativă a dus la creşterea valorii bunurilor. Şi piaţa locuinţelor s-a îmbunătăţit, întrucât construcţiile au dus la scăderea numărului de şomeri.

Şi mai surprinzător, polarizarea politicii americane dă semne de inversare. Sistemul bipartid a funcţionat rezonabil timp de două secole, pentru că ambele partide au trebuit să se întreacă pentru voturile clasei de mijloc la alegerile generale. Apoi Partidul Republican a fost monopolizat de o coaliţie de fundamentalişti religioşi ai pieţelor, mai târziu întărită de neo-conservatori, care au trecut în extrema dreaptă. Democraţii au încercat să recupereze pentru a atrage clasa de mijloc, şi ambele partide au uneltit pentru divizarea districtelor. În consecinţă, alegerile primare dominate de partidul de activişti au avut prioritate în faţa alegerilor generale.

Asta a completat polarizarea politicii americane. În cele din urmă, aripa Tea Party a Partidului Republican şi-a supraapreciat posibilităţile. După recentul dezastru privind şomajul tehnic al guvernului, republicanii rămaşi au început să riposteze şi asta ar trebui să ducă la o revenire a sistemului bipartid.

Principala incertitudine cu care se confruntă lumea astăzi nu este euro, ci viitoarea direcţie în care se va îndrepta China. Modelul de creştere responsabil de ascensiunea ei şi-a pierdut eficienţa. Acel model care depindea de represiunea financiară a sistemului administrativ, pentru a duce la creşterea exporturilor şi investiţiilor. Prin urmare, sistemul administrativ s-a micşorat la 35% din PIB şi economiile strânse forţat nu sunt suficiente pentru finanţarea modelului actual de creştere. Asta a dus la o creştere exponenţială a folosirii în diferite forme a finanţării datoriei.

Există asemănări înfricoşătoare cu condiţiile financiare ale SUA de dinainte de criza din 2008. Dar acolo există o diferenţă semnificativă. În Statele Unite, pieţele financiare tind să domine zona politică; în China, statul deţine băncile şi cea mai mare parte a economiei şi Partidul Comunist controlează întreprinderile de stat.

Conştientă de pericol, Banca Poporului din China a luat măsuri încă din 2012 pentru a limita creşterea datoriei, dar când încetinirea a început să perturbe economia, Partidul şi-a reafirmat supremaţia. În iulie 2013, liderii au ordonat industriei oţelului să repornească furnalele şi Băncii Poporului să uşureze condiţiile de creditare. Direcţia economiei s-a schimbat rapid. În noiembrie, Comitetul Central a anunţat reforme cuprinzătoare. Aceste evoluţii sunt responsabile pentru îmbunătăţirea perspectivei globale.

Liderii chinezi au avut dreptate să dea întâietate măsurilor de creştere economică în locul reformelor structurale, pentru că reformele structurale combinate cu austeritatea fiscală împing economia în deflaţie. Dar există o contradicţie nerezolvată în actualele politici ale Chinei: repornirea furnalelor duce la creşterea datoriei, care nu va mai putea fi susţinută mai mult de câţiva ani.

Cum şi când această contradicţie va fi rezolvată va avea consecinţe profunde pentru China şi restul lumii. O tranziţie făcută cu succes în China va atrage după sine şi reforme economice, în timp ce eşecul ar slăbi încrederea de care se bucură liderii politici ai ţării, ducând la represiune în ţară şi confruntări militare peste hotare.

Cealaltă mare problemă nerezolvată este absenţa unei guvernări globale. Lipsa de înţelegere în rândul celor cinci membri permanenţi ai Consiliului Naţiunilor Unite duce la catastrofe umanitare în ţări ca Siria şi la lipsa unor măsuri în ceea ce priveşte încălzirea globală. Dar, spre deosebire de enigma chinezească, care ar putea fi dezlegată în următorii ani, absenţa unei guvernări globale ar putea continua pe termen nedefinit.

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2014 - Toate drepturile rezervate