Seriozitatea și etica nu sunt opționale | OPINIE

de Alexandru Vlad Ciurea

Seriozitatea și etica nu sunt opționale | OPINIE

Seriozitatea este o condiție esențială pentru orice construcție menită să dureze. Ca și etica. Nici seriozitatea, nici etica nu pot fi încadrate în categoria „elementelor ajutătoare“. Sau în categoria resurselor de marketing și publicitate. Într-o societate în care totul este de vânzare, iar propaganda (putem să-i spunem, modern, comunicare) se dezlănțuie prin toți porii și consumă (aproape) toate energiile, seriozitatea și corectitudinea par mai degrabă exerciții de naivitate. Cum vreți să ne meargă bine astfel?

Exemple sunt nenumărate, le vedem, le auzim și, mai ales, le trăim în fiecare zi. Eu cred că le trăim prea mult și nemeritat de des, dar capacitatea de indignare a societății românești pare că s-a atrofiat. De la celebra expresie „merge și așa“ până la o altă cunoscută propoziție – „nu ne facem bine“ –, câmpul renunțărilor și acceptării absenței seriozității și a onestității este plin de recoltele unei treceri superficiale printr-o viață cu al cărei cenușiu conviețuim de minune.

O groapă răsărită după o asfaltare recentă smulge cel mult câteva vorbe de ocară din gura șoferilor

Un rest de țigară aruncat pe geamul autoturismului sau strivit sub pantof pe trotuar nu mai smulge nimic. Intrarea în spital a vizitatorilor fără echipamentul minim de protecție este un lucru obișnuit atât pentru aceștia, cât și pentru personalul spitalului; dacă apare vreun medic care vrea să ia măsuri, este catalogat imediat ca „nebun, furios sau arogant“.

Exemple ale acestui model de funcționare a ființei și a comunității găsim la tot pasul. Faceți un exercițiu și, în drumul de acasă spre serviciu, identificați și numărați toate lucrurile anormale care v-au intrat în obișnuință și nici măcar nu le mai observați. Veți pierde șirul la un moment dat, sunt prea multe. Este adevărat, mereu suntem în situații de acomodare sau de negociere, dar palierul poziționării noastre ca ființe raționale ale secolului XXI este adesea prea jos plasat. Ne-am obișnuit cu plecarea capului în fața ghișeului, cu plicul pentru doctori, cu pila la angajare, cu traficul haotic al autoturismelor. Și ne-am obișnuit și cu magazinele second-hand, și cu fabricile de diplome, și cu emfaza celor care au dobândit averi prin mijloace frauduloase și care sunt doar „ciufuliți“ la emisiunile TV.

Dar ce rămâne după noi?

Se spune că în viață trebuie să faci un copil, să construiești o casă și să sădești un pom. Un set minim de repere simbolice care ar trebui să dea sens fiecărei ființe umane. Dar ca să faci un copil este corect să îți întemeiezi o familie, pentru că un copil are nevoie și de mamă, și de tată (atenție la dezbaterile care privesc familia și schimbările din Constituția României). Ca să construiești o casă trebuie să muncești, iar ca să sădești un pom trebuie să iubești natura. Ca să le împlinești pe toate acestea trebuie să fii serios și onest. Responsabilitatea presupune implicare, curaj și bucurie de a trăi.

Îmi plac oamenii care fac minuni! Îmi plac managerii de spital care, în ciuda tuturor dificultăților, au făcut din unitățile lor medicale embleme ale sistemului de sănătate. Știați că la Moinești există un spital public recunoscut la nivel european pentru calitatea serviciilor sale? Din păcate, un exemplu rar față de starea generală a spitalelor sau față de corupția devoalată în aceste zile de la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Dar un exemplu extrem de puternic.

De ce nu ne motivează un astfel de exemplu, de ce nu se deschid ziarele și cu povești de succes? Ne atrag, oare, doar scandalul, spectaculosul și negativul?

Îmi plac tinerii care ies în stradă protestând și cerând ca lucrurile să se schimbe

Dar nu pot accepta absenteismul de la vot, alegerile fiind cea mai democratică soluție pentru împlinirea unor așteptări. Duminica trecută au fost alegeri parțiale în mai multe localități din țară. Deși au trecut doi ani de la tragedia de la Colectiv și aproape un an de la marile demonstrații împotriva Ordonanței 13, prezența la vot a fost de sub 50%. Parcă am trăi într-un etern contratimp.

Nu cred că are cineva ceva cu noi, nu cred că forțe străine ne îndeamnă să ne sabotăm singuri, nu cred în scenarii și nici în teoria conspirației. Pot accepta ideea că oamenii politici sau oamenii de afaceri au obiective clare și folosesc slăbiciunile unei societăți în folos propriu, electoral sau pentru a face profit. Dar nu pot accepta ușurința cedării zilnice în fața „anormalului urât“, a regulilor mereu încălcate sau a necinstei. Nu accept ideea că am fi un popor de margine, cu aplecare spre renunțare și alienare, sau o societate pentru care seriozitatea și onestitatea nu reprezintă nimic.

Închei propunându-vă să răspundeți la următoarele două întrebări. Prima: care politician român de după 1990 va rămâne în istorie? A doua: ce rămâne după fiecare dintre noi? Indiferent de răspunsurile dumneavoastră, veți vedea că în argumentarea lor veți folosi două repere: seriozitatea și onestitatea. Fără acestea nu se (mai) poate face nimic!  

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate