Spre deosebire de maghiari, polonezii nu au vrut să asimileze popoarele aflate sub dominația lor (ucraineni, bieloruși). Din punct de vedere instituțional, 200 de ani a fost o republică nobiliară, nu o monarhie clasică.
În 1793 Polonia a elaborat o Constituție, foarte avansată pentru vremea ei. Între 1795 și 1918 nu a mai existat ca stat, fiind împărțită între Germania, Rusia și Imperiul Habsburgic.
După Primul Război Mondial, prin victoria de pe Vistula din 1920, s-au repetat evenimentele de la Viena din 1683, când Polonia a salvat Europa de invadatorii veniți din Est. Datorită industrializării demarate în perioada 1870-1880 și a inexistenței unei prăpăstii așa de mari între nobilime și restul populației, Polonia în 1939 era mai dezvoltată economic și avea o clasă de mijloc mai numeroasă decât Ungaria sau România.
Scena politică însă a fost ceva mai agitată. Cu toate că pe hârtie era o republică (realitate consfințită prin cele trei Constituții din 1919, 1921 și 1935), Polonia a fost, de fapt, mai mult un regim autoritar condus de Joszef Pilsudski.
Această perioadă (1926-1939) este cunoscută sub denumirea de Sanația (Sanacija). Pilsudski a fost destul de diferit de Horthy. Deși el a condus practic statul polonez, nu a deținut nici o funcție publică între 1926 și 1935 (anul morții sale).
Trebuie remarcat și faptul că în perioada interbelică polonezii erau mai puțin bolșevici și antisemiți decât ungurii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rezistența poloneză a fost printre cele mai numeroase și bine conduse organizații de acest gen. Datorită mai ales acestui fapt, trupele sovietice nu au comis pe teritoriul polonez aceleași atrocități ca în România sau Ungaria.
În perioada 1947-1989, comuniștii polonezi au fost mai puțin obedienți față de Moscova în comparație cu colegii lor români sau maghiari. Liderii lor s-au succedat destul de ritmic, Wladislaw Gomulka (1956-1970), Edward Gierek (1970-1980), Stanislaw Kania (1980-1981) și Wojkiech Jaruzelski (1981-1990).
Un factor foarte important în această perioadă a fost Biserica Catolică poloneză, care a reușit să se impună în fața partidului comunist. Un aspect demn de remarcat este că ponderea proprietății private în agricultură a fost de 83%.
Sindicatul Solidaritatea a fost un caz unic în statele comuniste. Se poate afirma că Solidaritatea, Biserica Catolică poloneză și Papa Ioan Paul al II-lea au jucat un rol esențial în căderea comunismului.
Pentru a fi obiectivi, trebuie menționat și rolul generalului Wojkiech Jaruzelski, un personaj destul de controversat. Se poate considera că decretarea Legii Marțiale în decembrie 1981 a împiedicat o invazie sovietică, iar guvernul comunist polonez a fost singurul guvern comunist înlăturat prin alegeri libere în august 1989.
După 1990, viața politică poloneză a fost destul de agitată și instabilă. Dintre guvernele existente până în 2007, majoritatea au stat un an sau doi, unul singur rezistând patru ani.
O nouă Constituție a intrat în vigoare în 1997. Liderul Solidarității, Lech Walesa, s-a dovedit a fi o mare dezamăgire pentru mulți, fiind un președinte demagog și populist.
Alexander Kwazniewski a îndeplinit două mandate de președinte (1995-2005). Deși provine din rândurile fostului tineret comunist, a fost un bun președinte (o dovadă în acest sens fiind că este privit cu neîncredere de către ruși).
Mandatul lui Lech Kaczynski s-a încheiat în mod tragic în acccidentul foarte suspect de la Smolensk din 2010. Mandatul de premier al lui Donald Tusk a dus la o perioadă de creștere economică accelerată, dar bunăstarea a fost distribuită inegal. Pe de altă parte, există suspiciuni cu privire la infiltrarea rusă în diverse sectoare ale vieții publice poloneze.
Toate acestea au contribuit la câștigarea de către partidul Dreptate și Adevăr (condus de Jaroslaw Kaczynski) a funcției de prim-ministru și a celei de președinte. În prezent, Polonia și-a atras (la fel ca și Ungaria) numeroase critici din partea Uniunii Europene.
Reforma Curţii Supreme preconizată de către Guvern include pensionarea imediată a membrilor actuali ai acestui organism şi înlocuirea lor de către o comisie formată din judecători desemnaţi de Parlament.
Tot Parlamentul va desemna și membrii Consiliului Naţional al Magistraturii. Ministrul Justiţiei ar urma să cumuleze și funcția de Procuror General.
Preşedintele Andresj Duda a respins această lege, considerând că ministrul ar avea puteri prea mari.
A treia lege conferă ministrului Justiţiei dreptul de a numi şi de a demite președinții tribunalelor, inclusiv la nivelul Curţilor de Apel, fără a avea obligația să aibă consultări cu organismele reprezentative (adunările generale) ale judecătorilor sau cu Consiliul Superior al Magistraturii.
Aceste proiecte seamănă foarte mult cu proiectele contestate din România. Populația Poloniei este foarte eurosceptică, mai ales datorită problemei refugiaților și pasivității față de agresivitatea Rusiei.
Există o mare reticență atât față de Germania, cât și față de Rusia (un exemplu bun și pentru noi).
Cu toate acestea, în Polonia și în Ungaria popularitatea guvernelor se menține încă la cote ridicate, iar opoziția politică practic nu există (situație similară cu cea din România).
Dar derapajele antidemocratice sunt mult mai evidente și mai extinse decât cele din Polonia (probabil sunt elaborate în aceleași laboratoare care concep metodele folosite și la noi).
În mod greșit Polonia și Ungaria sunt puse pe poziție de egalitate, mai ales datorită influenței cercurilor de stânga sau filo-ruse din Uniunea Europeană. În acest context, România nu ar trebui să stabilească relații mai strânse cu întreg Grupul de la Vișegrad, ci în primul rând cu Polonia sau punctual și cu alte state.
Aceasta mai ales datorită faptului că avem un dușman extern comun, Rusia. Încheiem cu un citat din Otto von Bismarck și unul din sir Winston Churchill: „În orice alianță există un cal și un călăreț“ și „E bine să fii cinstit, dar totodată e foarte important să fii și drept“.
