De ce privim nepăsători la dezastrul de lângă noi

Cristian Hagi Actualizat: 14.04.2016 - 14:37

Dacă stau bine să mă gândesc, avem chiar o Românie de salvat, o Românie la care ne uităm cu toții (cu puține excepții) ca niște spectatori. L-am votat pe Iohannis, „ne-am luat țara înapoi“ – acela a fost unul dintre puținele momente în care ne-am luat soarta în mâini, dar am uitat între timp să sancționăm derapajele, tăcerile, erorile, lacunele.

Share

Kitty Genovese, o tânără din New York, a fost jefuită, bătută, violată și ucisă. Se întâmpla în 1964, chiar pe strada pe care locuia. 38 dintre vecinii săi au auzit strigătele ei de ajutor și au văzut tragedia. Unul singur a strigat, la un moment dat, către atacator să o lase în pace. Niciunul nu a sunat la poliție. Psihologii au încercat să înțeleagă de ce. Explicația lor poartă acum denumirea „sindromul Genovese“.

Doi psihologi de la Columbia University și New York University, Bibb Latane și John Darley, au studiat ceea ce ei numesc „problema spectatorului“. Studiul este citat în excelenta lucrare „The Tipping Point“, a lui Malcolm Gladwell. Ei au descoperit că „factorul cel mai important care dictează comportamentul de întrajutorare este numărul de martori prezenți la evenimentul respectiv“. Pentru a demonstra acest lucru au realizat două experimente. În primul au cerut unui subiect, aflat singur într-o cameră, să simuleze un atac de epilepsie. „Atunci când în camera alăturată se afla numai o persoană care asculta, aceasta se grăbea să vină în ajutorul subiectului în 85% din cazuri. Însă atunci când subiecții credeau că în afara lor mai există încă patru persoane care sunt martore la criza de epilepsie, ele veneau în ajutorul subiectului respectiv în numai 31% din cazuri“, scrie Gladwell. Într-un alt experiment, oameni care vedeau ieșind fum de sub ușa unui apartament au raportat incidentul în 75% din cazuri dacă erau singuri, dar numai în 38% din cazuri dacă făceau parte dintr-un grup.

„Cu alte cuvinte, atunci când oamenii sunt într-un grup, responsabilitatea acțiunii este oarecum difuză. Ei presupun că va suna altcineva sau presupun că, dacă nimeni nu acționează, aparenta problemă nu constituie realmente o problemă“, afirmă Gladwell.

Transpus la o altă scară și extrapolat, „sindromul Genovese“ (sau sindromul trecătorului) este boala care ne macină pe noi, constănțenii, și nu numai. Pe toți cei care ne-am uitat, în ultimii ani, cum orașele ne sunt distruse de o mână de politicieni lacomi, care au pus propriile interese și șpaga mai presus de orice. Am asistat fără să crâcnim la distrugerea spațiilor verzi, la carnavalurile estivale ale lui Radu Mazăre, care terfeleau ultima fărâmă de decență, la promovarea stațiunii Mamaia cu fete în bikini, prezentate ca obiecte sexuale. Am privit nepăsători la modul cum Cazinoul ajunge, dintr-o clădire-simbol pentru România, o ruină la care, dacă te uiți, ți se strânge inima. Am stat cu brațele încrucișate atunci când județul Constanța cobora, loc după loc, în clasamentele economice ale României, ajungând de pe poziția secundă până pe locul 8 sau 9 în ceea ce privește, de exemplu, salariul mediu net. Ne-am lăsat conduși de o gașcă de cvasi-impostori și nu am sunat la 112 să cerem ajutor, sperând, poate, că o va face altcineva în locul nostru, așa cum vecinii lui Kitty Genovese au privit cum aceasta era siluită și omorâtă, fără să ridice un deget.

Sunt convins că astfel de exemple se regăsesc peste tot în țară. Dacă stau bine să mă gândesc, avem chiar o Românie de salvat, o Românie la care ne uităm cu toții (cu puține excepții) ca niște spectatori. L-am votat pe Iohannis, „ne-am luat țara înapoi“ – acela a fost unul dintre puținele momente în care ne-am luat soarta în mâini, dar am uitat între timp să sancționăm derapajele, tăcerile, erorile, lacunele.

Am trăit, mulți dintre noi, fără să-i înfruntăm pe șmecherii care ne-au condus, fără să luăm atitudine, fără să încercăm să ne schimbăm orașele și țara. Avem nevoie de o masă critică de oameni care să ia atitudine, să pună mâna pe telefon, să reclame lucrurile rele pe care le văd. Dacă vrem să ne fie mai bine, trebuie să renunțăm la postura de spectatori.

Din păcate, pentru a-i putea schimba pe cei care ne conduc prost nu avem prea multe soluții. Una dintre ele este să ieșim la vot. O dată la patru ani, ne putem debarasa de sindromul trecătorului. Și nu putem apoi decât să sperăm că nu am votat greșit. Suntem foarte experimentați în acest domeniu.

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...