Ierusalimul, unilateralismul lui Trump şi adâncirea clivajului euro-american

Valentin Naumescu Actualizat: 14.12.2017 - 10:43

Ierusalimul spune po­vestea tragică a condiţiei umane şi, în ge­neral, a umanităţii dezbinate, vorbind în toate limbile marilor religii abrahamice/semitice ale lumii.

Share

Ierusalimul are un mesaj fundamental de transmis pentru aproape trei sferturi din populaţia acestei planete, adică pentru creştini, pentru musulmani şi, bineînţeles, pentru evrei. Puţine sunt însă culturile lumii care nu găsesc nimic şi nu au nicio reflecţie istorică sau intelectuală legată de cetatea Ierusalimului.

Două temple distruse, de babilonieni şi de romani, zeci de cuceriri şi de asedii, Biserica Sfântului Mormânt, Moscheea Al Aqsa şi Domul Stâncii, Zidul Plângerii, urmele lui David şi Solomon, ale lui Isus şi Profetului Mahomed înălţându-se spre cer din locuri sfinte care aproape că se ating, lungi dominaţii babiloniene, romane, persane, mameluce, cruciate, arabe, otomane (vreo 400 de ani) şi, în final, britanice, partiţia teritorială israeliano-palestiniană, zona internaţională şi seria războaielor începute în 1948, divizarea Vest-Est, ocu­parea din 1967, pelerinajele şi nesfârşitele, complicatele negocieri de pace fac din Ierusalim „trofeul” tragic, niciodată stăpânit pe deplin, al multor generaţii de conducători politici, mi­litari şi spirituali. Vis şi profeţie, credinţă, iubire şi ură, act fondator şi resurecţie, splendoare şi distrugere, viaţă şi moarte, mize sacre şi simbolism aduse până în politica secolului XXI, toate acestea definesc ceea ce este şi ceea ce nu poate fi niciodată Ierusalimul.

Şi, peste toate lucrurile acestea atât de complicate, apare Trump, elefantul în magazinul de porţelanuri al cetăţii sfinte. El ştie, desigur, cum stă treaba. A aflat că Ierusalimul este capitala Israelului, ceea ce nimănui nu i-ar fi trecut prin cap. Niciun preşedinte american, de la Truman la Reagan sau de la Kennedy la Bush, nu ajunsese, se pare, prin lecturi aprofundate, la adevărul frust pe care l-a rostit Donald Trump săptămâna trecută. Este, desigur, avantajul de a fi de formaţie agent imobiliar, gândeşti repede şi acţionezi fulgerător, să nu ratezi ocazia, că piaţa e fluidă. A spus-o simplu, direct, în trei minute, „rezolvând” ceea ce nimeni nu putuse să rezolve de atâta amar de timp.

Acum, după ce piatra a fost aruncată în apă, zeci şi sute de înţelepţi de pretutindeni, de la Washington la Bruxelles şi de la Paris la Ankara, s-au aruncat să o scoată. Că „ambasada nu se va muta nici în 2018” (Tillerson), că „preşedintele nu a vorbit de statutul final al Ierusalimului şi de deli­mitări teritoriale noi” (diplomaţii americani), că „SUA susţin în continuare soluţia de pace cu două state” (demnitari din Administraţia Trump), că „trebuie să recunoaştem statutul teritorial de dinainte de 1967” (multe state europene, dar şi Rusia), că „europenii sunt ipocriţi pentru că îl condamnă pe Trump, dar nu rachetele trase împotriva Israelului din teritorii” (Netanyahu), că „Israelul este un stat terorist” (Erdogan) sau că „Israelul trebuie urgent să facă ceva pentru a rupe blocajul în care s-a intrat în procesul de pace” (Macron) ori că „UE nu îl va urma pe Trump” (Federica Mogherini).

Ruptura Uniunea Euro­peană-Statele Unite a devenit încă o dată (mai era ne­voie?) evidentă pentru toată lumea. „Occidentul” nu mai există ca actor major în relaţiile internaţionale. Inclusiv aliaţii Statelor Unite, din Europa şi din Orientul Mijlociu, se dezic de acest mod de acţiune politică, de unilateralismul care nu duce nicăieri.

Paradoxal însă, anunţul lui Trump poate avea (şi) alte efecte decât cele pe care ne grăbim să le vedem cu toţii astăzi. Că este o greşeală diplomatică şi că a inflamat marea majoritate a capitalelor interesate de conflictul din Orientul Mijlociu este limpede. Dar, pentru localnici, situaţia de pe teren nu se schimbă prea mult. Mulţi palestinieni de rând, citaţi în media din Orientul Mijlociu, spun că nici mutarea ambasadei SUA de la Tel-Aviv la Ierusalim nu îi interesează şi nu îi afectea­ză prea tare. S-ar putea ca, la o lectură mai atentă, să înţelegem că, de fapt, consecinţele în planul relaţiilor internaţionale şi al modului în care este receptată Ameri­ca lui Trump sunt mai importante decât consecinţele (impactul) asupra Israelului, Palestinei, Ierusalimului şi situaţiei de pace/război din regiune.

Statele Unite sunt marele perdant al anunţului lui Donald Trump. Câştigători nu prea există, nici Israelul nu va obţine mare lucru în plus faţă de ceea ce are acum. Cred că Trump a fost prost sfătuit, dacă cineva l-a sfătuit cu adevărat să facă acest lucru. A fost o capcană. Ideea era, probabil, că gestul american va inspira şi pe alţii, că va produce un curent favorabil în sensul celor exprimate de Trump, dar nu este cazul. Nu îl urmează nimeni. Marile Pu­teri nu îşi schimbă raportarea la conflictul palesti­niano-israelian, iar puterile regionale, de la Turcia la Egipt sau Arabia Saudită, au întors imediat spatele noii poziţii americane. America se izolează (şi) pe această temă, pierzându-şi treptat pârghiile de intervenţie în politica internaţională şi credibilitatea de mediator, la care lucrase, de exemplu, Henry Kissinger ani la rând.

Dacă treptat se va induce ideea că lumea nu mai ia în seamă ce spune Wa­shingtonul, chiar şi atunci când principial are dreptate (da, Ierusalimul este capitala Israelului, chiar dacă enunţul este incomplet, aşa cum am arătat), lucrurile vor începe să îşi urmeze cursul lor, cu sau fără opiniile lui Donald Trump. Iar pentru o ţară mică pro-americană, într-o regiune atât de complicată şi de periculoasă (mă refer aici la regiunea noastră), pierderea relevanţei Statelor Unite în politica Europei şi a lumii nu poate fi decât o serioasă îngrijorare.    

Comentariu publicat inițial pe portalul Contributors.ro.

Comentarii

Loading...
loading...