Un gest al demnității unui popor orfan de Regele pe care l-a avut și pe care comuniștii, cu tancurile rusești în spate și cu pistoalele la tâmpla unor studenți, l-au izgonit într-un exil care se sfârșește, iată, doar cu întoarcerea în pământul țării.
Am citit multe opinii legate de ipocrizia clasei noastre politice, care încearcă, în mod fals, să „recupereze“ la capitolul demnitate proclamând aceste zile de doliu național. Am citit critici de tot felul, tot așa cum am citit frumoase cuvinte de despărțire. Suntem, din păcate, o societate ruptă în două părți (poate chiar mai multe), aflate în conflict deschis, părți care au ajuns într-un moment în care reconcilierea pare imposibilă.
Oricum am fi, zilele de doliu în memoria Regelui Mihai I al României aștern tristețe peste zbuciumul clipei. Fals sau nu, demersul celor care ne conduc trebuia făcut. Prefer să cred în bun-simț și respect decât în specularea politică a unei astfel de clipe.
Ultimul rege al României vine definitiv acasă
Exilul Majestății Sale s-a încheiat. Povestea tragică a unei proeminente figuri a istoriei românești și europene a secolului trecut se încheie la Curtea de Argeș. Am putea spune că se încheie o perioadă istorică. Dar am putea spune și că viața noastră se va schimba, pentru că Regele Mihai și-a dedicat viața poporului său, iar plecarea sa în lumea drepților este un prilej de recitire și de reînvățare a istoriei. Reasumarea istoriei din perspectiva adevărului ar putea însemna foarte mult pentru noi. Pentru toți, dar mai ales pentru tineri.
Acum se scriu lucruri profunde. Larma superficială a neștiutorilor pălește în fața amintirilor celor care l-au cunoscut, a celor care au citit istoria reală, a celor care au fost, în 1992, de Paște, la Putna și apoi la București în preajma Regelui Mihai I și l-au văzut și i-au simțit prezența.
Acum se află povestea întreagă a vieții Majestății Sale și acum, târziu, avem parcă mai multă răbdare să aflăm și să înțelegem. Și să ne gândim la viața Regelui! La copilărie, la Castelul Peleș, la pasiunea pentru mecanică și mașini.
Dar și la educația aleasă pe care a primit-o. Educație pentru a fi Rege.
Acum zăbovim mai mult asupra momentelor celui de-al doilea război mondial, asupra zilei de 23 august 1944, asupra izgonirii din țara sa. Apoi, asupra exilului care a durat aproape cât o viață. Acum rememorăm scurtele zile ale întoarcerilor acasă, dar și momentele rușinoase ale respingerii întoarcerii acasă a Majestății Sale Regele Mihai I al României.
Am fi putut avea o altfel de istorie?
Cu siguranță că da. Dacă nu puteam evita tancurile sovietice, după Revoluția din 1989 am fi putut face mai mult. Regele este unsul lui Dumnezeu pe pământ. Iar pentru cei care nu acceptă această definiție pot spune că Regele ar fi putut să fie acel simbol luminos care ar fi adus încredere și echilibru în „câmpul de luptă“ al politicii românești. România însângerată în zilele Revoluției, ieșită din bezna anilor roșii de dinainte, ar fi meritat să depășească „tranziția“ și să se întoarcă la adevărul legitim (și legal) al unei monarhii constituționale.
Nu a fost să fie. Plecarea în lumea drepților a Majestății Sale Regele Mihai I de România ne adună în trei zile de doliu național. Trei zile de meditație, de drapele în bernă, de programe de televiziune care să corespundă unui astfel de eveniment.
Dar sunt trei zile în care, punând garda nemulțumirii și frustrărilor în bernă, ne putem regăsi un pic din demnitatea noastră de popor condus de domnitori și regi care au însemnat extrem de mult în istoria noastră. Poate că, în aceste trei zile, aprinzând o lumânare sau reținându-ne un zâmbet nepotrivit, vom regăsi, fiecare în sufletul său și în felul său, acea fărâmă de demnitate proprie pe care zi de zi o acoperim cu necazuri și nemulțumiri. Un gând bun către Regele Mihai I, al tuturor românilor, este un gând bun pentru țară.
Dumnezeu să îl aibă în paza Sa!