Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Miza asigurărilor şi starea României

Florin Budescu Actualizat: 29.09.2019 - 22:50
Florin Budescu

Domeniul asigurărilor este unul foarte special şi descrie, în general, starea unei naţiuni. Sănătatea sa economică, prosperitatea sa, educaţia ei financiară şi gradul de dezvoltare în care se află.

Share

O democraţie liberală, pe măsură ce se consolidează, devine un sistem tot mai complex şi rafinat, plin de mecanisme de check & ballance şi şuruburi de reglaj fin ale stării generale a Economiei şi Finanţelor, a căror funcţionare optimă este dependentă de gradul de avans al naţiunii respective.

Principiul funcţionării asigurărilor este simplu: societăţile de asigurare (numite, pe scurt, în braşă, asigurători), iau, în prime de asigurare, foarte puţini bani de la foarte mulţi asiguraţi, garantându-le acestora că, la producerea evenimentului asigurat, fac plata sumei asigurate sau a părţii din suma asigurată corespunzătoare daunei produse.

Totul se bazează pe nişte calcule matematice complexe (ştiinţa matematicilor financiare şi actuariale), realizate de specialişti plătiţi de asigurători (numiţi actuari), care stabilesc care este volumul primelor de asigurare şi nivelul acestora, la care, statistic, sumele asigurate pot fi plătite din banii adunaţi de la clienţii asiguraţi, cîţi bani şi unde pot fi investiţi etc..

Evident că, dacă ai 5.000 de poliţe de accidente + viaţă (care sunt pe un an) şi toate evenimentele asigurate se produc simultan, din volumul banilor pe care îi are un asigurător aceste evenimente asigurate nu pot fi plătite.

De regulă, acest lucru nu se petrece. Dacă s-a petrecut, s-a produs un cutremur de gradul 8 pe Richter sau un dezastru atomic ca la Hiroshima ori Nagasaki.

Dar, pentru situaţii-limită când acest lucru se întâmplă, asigurătorii au mari firme globale de reasigurare care, în baza altor poliţe încheiate, asigură despăgubirea. Cazurile când acest sistem extraordinar de complex nu mai funcţionează sunt rare şi rămân în istorie.

Lloyd's, mare reasigurător global, a fost pusă în mare dificultate după cutremurul din Los Angeles, din 1906, la Uraganul Betsy din 1960, ori la căderea afacerilor cu azbest, din 1990.

A-ţi face o asigurare de viaţă multianuală e un mare avantaj. Când te pensionezi (şi veniturile tale scad), asigurătorul îţi dă ritmic banii acumulaţi, ca rentă lunară viageră, ce se adaugă la pensie.

Falimentele cu statul (precum cel din 29 – 33) au învăţat democraţiile liberale să-şi creeze back-up-uri sectoriale multiple. Astfel, nu toţi oameni vor rămâne simultan muritori de foame şi exact cei de la care poate restarta economia, oamenii simpli, au bani să existe în asemenea situaţii-limită, uşurând restartul.

Piloanele alternative de pensii private obligatorii sau facultative şi asigurările de viaţă sunt două exemple edificatoare de astfel de motoare de back-up & restart.

Revenind la timpuri normale: Dacă vara vedem pe Dunăre vaporaşe cu pensionari relaxaţi, fericiţi, zâmbitori austrieci, germani sau francezi ori italieni, să fim siguri că prosperitatea lor se datorează faptului că statele din care provin au pus la punct sisteme solide de pensii alternative şi asigurări de viaţă.

La fel, dacă vedem americani râzând, după trecerea unui uragan, şi povestind plastic cum le-a luat apa şi vântul totul, casă, maşină şi nu mai au nimic, putem fi siguri că bunurile acelea erau asigurate şi oamenii nu rămân săraci lipiţi, piezându-şi averea.

Lucrurile nu se opresc aici. Pentru a se dezvolta, statul caută împrumuturi, emiţând titluri de stat, pe care le vinde. O parte sunt achiziţionate de populaţie, altele, în general, de trei categorii de firme: băncile, fondurile de pensii şi asigurătorii.

Dacă nu ai un sector financiar puternic, prosper, statul are resurse mai mici de investiţii, ce înseamnă resurse mai mici pentru crearea de prosperitate pentru naţiune, pentru că băncile, asigurătorii şi fondurile private de pensii nu cumpără sau cumpără mai puţin.

Unde suntem noi? Cititorul va găsi un articol, în pagina de Economie, despre situaţia celor mai mari companii de asigurări din România, City şi Euroins, după volumul de poliţe încheiate.

Săptămâna viitoare, vom reveni cu alt articol, în care va interveni o noţiune ce ne defineşte: rata de penetrare a asigurărilor.

România are o rată de penetrare a asigurărilor de 1,2% din PIB. Spre comparaţie, Franţa are 12,5%. De peste zece ori mai mare. Cauzele sunt complexe. Există mai mulţi factori de input – cum se spune în analiza economică.

Primul – şi cel mai important - este educaţia financiară a românilor, o noţiune despre care am mai vorbit când am scris despre criteriile de convergenţă a României la Zona Euro.

Dacă eşti educat că trebuie să-ţi faci un pachet de poliţe care să-ţi asigure securitatea vieţii tale, pe termen lung, o faci, dacă nu, nu.

Perioada de consum intensiv, când câştigi bine, se încheie de regulă când te pensionezi. Atunci, depinde ce back-up-uri de acest tip ţi-ai făcut cât ai fpst în muncă.

Dacă nu ai încheiat o anumită poliţă, eşti pensionar şi locuieşti în Giurgiu, te poţi uita, de pe faleza Dunări, de la Restaurantul La Ponton (dar din lături, de pe mal, că-n restaurant nu-ţi permiţi să intri, pentru că nu ai bani destui), cum trec vaporaşele cu nemţi plini de bani.

Al doilea factor de input este stabilitatea financiară a statului în care trăieşti. Nu-i aşa că nu prea îţi vine să-ţi faci decât poliţele obligatorii (precum RCA), dacă nu eşti sigur că peste un an vei mai avea acelaşi venit, care-ţi permite să plăteşti ritmic prima de asigurare şi ştii că poliţa ta se poate storna? Aşa e. Aceasta este cauza a doua pentru care rata de penetrare a asigurărilor este atât de mică în România.

În fine, să discutăm despre o molimă. Sectorul Construcţiilor e populat parţial cu muncitori ce lucrează la zeci de metri deasupra solului fără asigurare.

Când ne-au izolat termic blocul, i-am întrebat pe lucrători dacă au asigurare de accidente. Măcar una colectivă. S-au uitat la mine ca şi cum vorbeam despre astronave extraterestre...

Sănătatea mediului de business este determinată de felul cum se fac aceste poliţe. Dacă, pentru a asigura o unitate de producţie cu 1.000 de salariaţi, dintre care muncitorii cu risc ridicat de accidente sunt 850, trebuie să dai parandărăt directorului cu care discuţi, efectele sociale subtile, perverse, invizibile şi toxice sunt cumplite.

La un şantier de construcţii, tot trebuie acoperit cu un pachet complex de poliţe, pentru care asigurătorul livrează specializat, personalizând.

Miza financiară e imensă. Utilajele, schelele, materia primă, muncitorii, tot trebuie asigurat. Dacă contractul se decide într-un birou sau la o terasă din Paris, ori Mnchen, între doi boşi regionali, care decid tot ce se întâmplă în „bantustane” economice ca Europa de Est, efectul economic este rău.

Banii ce ar trebui să vină în ţară din comisioane, la mici afacerişti români, care muncesc din greu aici şi care astfel s-ar putea dezvolta, căpătând capital şi augmentând astfel capitalul autohton, se învârt în circuit închis, prin stratosul financiar global, umplând buzunarele unora.

De multe ori pe nedrept, pentru că de multe ori ofertele consultanţilor autohtoni (care pierd contractul) sunt mult mai bune decât cele negociate în stratos (care câştigă contractul).

Aici suntem acum. Este bine faţă de unde eram acum 30 de ani, când aceste lucruri pur şi simplu nu existau la noi. De uitat, ne-am uitat înapoi. Acum, să privim înainte.

Comentarii

loading...