Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Președintele de conștiință

Eugen Șerbănescu Actualizat: 28.11.2019 - 15:24
Eugen Șerbănescu

România în perioada Administrației Emil Constantinescu este un opus în două volume impozante, scris de-a lungul unui deceniu de reputatul istoric și scriitor Alex Mihai Stoenescu.

Share

Se spune că nu există carte în stare să cuprindă între coperțile ei o viață de om.  Dar putem accepta că există o carte care - în nu mai puțin de 1.000 de pagini! - evidențiază viziunea unui lider de conștiință, imprimată asupra a patru ani hotărâtori pentru devenirea post-decembristă a țării. România în perioada Administrației Emil Constantinescu este un opus în două volume impozante, scris de-a lungul unui deceniu de reputatul istoric și scriitor Alex Mihai Stoenescu, cu coperțile sublimate de incorigibilul copil teribil Eugen Mihăescu, lansat la Târgul Gaudeamus, printr-un gest inspirat,  de generos contributor la spiritualitatea națională, de către robusta editură RAO.


În fața unui public numeros, incluzând multe personaje coborâte chiar din stampa vremurilor de care se ocupă respectabila monografie - după intervenția de ținută academică a decanului Facultății de Istorie, Vlad Nistor, și speech-ul sobru, aproape științific, al autorului -, președintele Constantinescu, proaspăt octogenar, a făcut o deconstrucție succintă a celor două volume, premiind separat meritele autorului, ale editorului și ale cititorilor care vor avea curajul, puterea și ambiția de a se impregna de materia istorică - foarte densă - oferită.  


Cartea debutează cu un capitol  privind evenimentele inextricabile din decembrie ’89 și din intervalul imediat următor, pentru a se ocupa apoi, pe larg, de evoluția și de efectele imediate și pe termen lung ale mandatului Constantinescu,  pe care le așează într-o perspectivă coerentă, într-un sistem istoriografic perfect articulat, remarcat, de altfel, și în prefața consistentă a academicianului de școală ardeleană Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei.


Este copleșitoare aglomerarea faptelor, declarațiilor, dialogurilor secrete, consemnate cu acribie de autor într-o altă viață (aceea petrecută în Arhive), a deciziilor și personajelor evocate - de la șefi de state și politicieni la ziariști, politologi, lideri de opinie, analiști  (amintiți pe nume și cu opiniile lor nu rareori controversate). Probabil că volumele scrise în zece ani nu pot fi parcurse cu temeinicie în mai puțin de zece săptămâni.  

Sunt relevate nu numai actele politice pro-democrația înfăptuite de România, în perioada 1996-2000, la inspirația și sub bagheta președintelui Constantinescu, ci și  importanța și semnificația lor, cruciale pentru schimbarea cursului țării înspre azimuturile NATO și UE -  mai ales după ce Ion Iliescu semnase cu Gorbaciov, în 1991,  un tratat prohibitiv privind apartenența noastră la Pactul Nord-Atlantic.  


 La o privire rece, comparând perioadele istorice, transpar lucruri surprinzătoare.  Astfel, se știe că unii intelectuali, inclusiv areopagul GDS, nu au oferit sprijinul lor președintelui care, deși era reprezentantul primei puteri necomuniste de la decapitarea rusească, din februarie ‘45, a guvernului Rădescu, urma să fie - poate tocmai de aceea - învins de Securitate.  

În schimb,  peste un deceniu, aceiași aveau să sprijine din belșug, voluptuos, un președinte care nu numai că nu urma să fie învins de Securitate, nu numai că – din contră - a fost sprijinit de Securitate, dar – culmea - a mai și fost, pur și simplu, chiar el.


Explicația acestui paradox poate fi penetrarea remanentă a intelectualității, cea mai infiltrată „pătură” în comunism (întrucât, având cel mai liber arbitru interior, era și cea mai periculoasă pentru regim).  Dar tot așa de bine, îmbarcarea în cauză  ține de condiția intelectualului cu specificitate autohtonă.  

Căci una este să te lași patronat de un președinte fost căpitan de vas, cu preocupări nu tocmai metafizice, care îți lăsă netulburat spațiul exersării autorității intelectuale, și cu totul altceva – adică taman invers - să te vezi patronat de un președinte profesor universitar, cu solidă statură și operă, care nu-l confundă pe Aristotel cu Barbă Neagră și care, pe alocuri, te lasă chiar în umbră prin discursul elaborat, cu  stilistică de lider de conștiință.


Printr-un complicat mecanism (despre care Freud ar putea să ne spună mai multe), mai curând suporți cizma fără carâmb a marinarului și hăhăitul lui epicureic spărgându-ți timpanul decât zâmbetul înțelegător, dezarmant, al altui intelectual și privirea lui jovial-caustică, exersată, în plus, prin amifiteatrele propriei conștiințe. 

Nimeni dintre cei încolonați atunci nu a simțit nevoia mai târziu – când ar fi trebuit să-și dea seama de păcăleala trasă de marinarul Petrov - să-și retracteze a posteriori proasta inspirație de a-l fi susținut cu arme și bagaje. N-ar fi fost nicio rușine. În definitiv, și Regina i-a retras decorațiile lui Ceaușescu și nu i-au mai căzut gradele.


Dacă ar fi să alegem un model reducționist, la români, mai ușor se încolonează,    într-un sat, preotul, învățătorul, notarul și doctorul în spatele unui căruțaș viclean, decât în spatele altui preot, învățător, notar sau doctor.  Așadar, se poate spune că mulți intelectuali instituționalizați nu i-au putut ierta lui Emil Constantinescu că e și el intelectual, dar neinstituționalizat de ei.  

 
S-au scris tone despre hotărârea intempestivă a președintelui Constantinescu, cu câteva luni înainte de  scrutinul anului 2000, de a nu mai candida pentru un nou mandat, propunându-ne în schimb un Isărescu apatic, torpilat de un Stolojan rămas probabil loial tot timpul forțelor care, înainte de ’90, i-au dat valuta lui Ceaușescu pe mână.  Nu credem că a făcut cea mai bună alegere și nu credem că dl Costin Georgescu i-a prezentat fișa care trebuia. Nu mai era vorba de călugărul Vasile, ci de călugărul Manole.  Prin aceste manevre duhovnicești, a fost adus din nou la Cotroceni omul sistemului, Ion Iliescu.  


Cartea merge destul de adânc în perimetrul deciziei de retragere a dlui Constantinescu, situat undeva între sabotajul din partea structurilor și căderea de popularitate cauzată de erodarea guvernării CDR, excluzând, în același timp,  orice prezumtivă anecdotică de rudenie pe temă.  Dar, dacă privești din avion, vezi că plecarea președintelui a însemnat și plecarea de pe scena politică a celui mai anti-comunist și anti-securist partid - PNȚCD.  Ca și cum cineva ar fi împușat doi iepuri dintr-un foc. Și mai vezi că, la diferență de 14 ani, doi oameni de dreapta, anti-stat paralel, Emil Constantinescu și Crin Antonescu, s-au retras brusc, aparent din senin, chiar în buza alegerilor, explicațiile lor  - în spațiul nostru carpato-danubian ultraepic – ne-prea-putând fi crezute.  Punct.


După cum mărturisește chiar Alex Mihai Stoenescu, o carte de istorie recentă este mai greu de scris decât una despre vremuri revolute. E nevoie de un fel de gestație a faptelor înainte de nașterea lor pe hărtie, adevăratele semnificații neașezându-se la locul lor decât după ani, chiar mulți.  Cu toate acestea, în rândurile de față, nu vom cădea pradă tentației maturării excesive, fiind momentul față de care timpul nu trebuie lăsat să aibă răbdare.  

De-a lungul mandatului, au fost multe decizii în care Emil Constantinescu s-a dovedit bărbat de stat, niciuna rămasă nepedepsită de eposul popular. Dacă n-ar trebui să evocăm decât ostilitatea cu care a fost “gratulat” față de sacrificiul în interes național comis prin deschiderea accesului aviației americane spre teritoriul sârb, și tot ar trebui să ne amintim – mutatis mutandis - de tragica exclamație a lui Jan Hus, când a văzut o bătrânică aducându-i vreascuri la rug. : ”Oh, sancta simplicitas!”.


În total,  rolul președintelui Emil Constantinescu în adoptarea căii ireversibile euro-atlantice a țării este unul istoric și trebuie statuat direct și clar, fără inhibiții hagiografice. Într-o țară dependentă de savoarea bășcăliei, derizoriul fiind pentru foarte mulți singurul azimut existențial și singura cauționare a propriei îngustimi și neputințe, performanțele personalității lui Emil Constantinescu  -  care, în ciuda neîncrederii multora, s-a prins de piept cu istoria și a și dovedit-o - nu pot fi suficient aplaudate, stimate, prețuite.

În luptă cu ingratitudinea comtemporanilor, cu setea de anecdotic a vulgului și poate, uneori, cu propriile neliniști stratosferice, Emil Constantinescu reprezintă – alături de Seniorul Corneliu Coposu, mentorul său și al oamenilor de gândire democratică nemimată din România – deocamdată singurele repere, singurele figuri cu adevărat istorice de la Regele Mihai încoace, ale căror amprentă rămâne imprimată în efigia timpului.    

   
În ce ne privește, am minți dacă n-am mărturisi emoția de a fi fost parte din această istorie, pe vremea când România liberă era foarte singură în iola democrației, vâslind  împotriva curentului, tăind pârtie în imensitatea post-ceaușismului înconjurător - care nu s-a diminuat prea mult nici astăzi, preluând doar masca celor mai perverse fațade democratice.  

Căci în paginile acestui ziar -  prin plaivazul nebun al gazetarilor care visam atunci imposibilul și chiar mai mult decât atât – și-a început, acum 29 de ani, Emil Constantinescu odiseea politică, un lung drum de triumfuri și dezamăgiri, care-l ducea în fruntea statului și, apoi, în fruntea istoriei lui post-belice. Un ziar cu tiraj de milioane, de povestit nepoților si strănepoților, oferind țării președintele de conștiință de care avea nevoie. Un președinte care a grăbit timpul, fixându-și, definitiv, locul în istorie.  

Citește totul despre:

#nato #emil constantinescu

Comentarii

loading...