Discuțiile de marți seara de la Bruxelles au scos în evidență divergențe serioase privind prioritățile strategice ale Uniunii Europene după alegerile de duminică în care succesul formațiunilor populist-extremiste a zdruncinat din temelii fundamentele Uniunii. Pentru că nu au ajuns la o înțelegere în privința viitorului UE, șefii de stat sau de guvern nu putut conveni nici asupra numelui viitorului președinte al Comisiei Europene. În viitoarea lună vor urma negocieri intense atât cu statele membre cât și cu grupurile politice de la Bruxelles, iar România nu are încă o poziție clară și publică privitor la reforma Uniunii Europene.
După aproape cinci ore de discuții între liderii statelor membre, ceea ce a reieșit cu claritate din Consiliul European informal de la Bruxelles este că în acest moment viitorul Uniunii Europene este neclar. De multe ori, premierii britanici, care sunt priviți ca niște extratereștri la Bruxelles, au fost relativ izolați de consensul liderilor continentali și acest consens a fost până acum în favoarea canonului „integrării aprofundate” și federalizării. De data aceasta a fost diferit.
Premierul David Cameron a venit cu un avertisment și o provocare limpezi. „Lucrurile nu mai pot continua ca până acum. Europa a devenit prea mare, prea autoritară, prea intruzivă. Avem nevoie de mai mult pentru statele națiune; Europa, numai acolo unde este necesar. Avem nevoie ca oamenii care conduc instituțiile europene să înțeleagă acest lucru și să construiască o Europă caracterizată prin deschidere, competitivitate și flexibilitate, nu bazată pe trecut”.
Or, dacă în trecut acest tip de discurs nu avea nici un efect, inițiativele britanice fiind blocate de o Franță sigură pe ea și autoritară pe tărâm european, acum, sub presiunea ascensiunii euroscepticilor și eurofobilor, a avut. Președintele francez, Francois Hollande s-a prezentat la Bruxelles în postura de bolnav al Europei și deși s-a opus propunerilor lui Cameron, s-a arătat timid și slab.
În schimb, cancelarul german Angela Merkel a ocupat centrul scenei europene și, din această poziție, a lăsat clar să se înțeleagă că nu este dispusă să dea la o parte propunerile britanice ca până acum și că este nevoie de un „mesaj puternic că vrem să construim o Europă funcțională care să răspundă mai bine nevoilor oamenilor”.
În această dezbatere esențială privind viitoarea arhitectură europeană zace și esența controverselor din jurul numelui viitorului președinte al Comisiei Europene. Cum Comisia este singura instituție care are inițiativă legislativă, viitorul șef al Executivului european va trebui să fie un om care să fie fidel unei anumite viziuni asupra Europei.
De ce îl susțin socialiștii pe Jean-Claude Juncker?
Pe scurt, pentru că este unul dintre ultimii federaliști europeni și un susținător al Statelor Unite ale Europei, exact motivul pentru care Cameron a declarat că Juncker este inacceptabil pentru funcția de președinte al Comisiei. Socialiștii, care sunt într-o degringoladă mai gravă decât apare la prima vedere, au decis să-i ofere prima șansă lui Juncker să încerce să formeze o majoritate în Parlament în cadrul reuniunii ce a precedat summit-ul.
Au apărut însă disfuncții serioase. Cea mai puternică delegație din cadrul grupului socialist va fi cea italiană, după victoria cu 40% a Partidului Democrat, condus de premierul Matteo Renzi. Dar Matteo Renzi nici măcar nu a participat la reuniunea PES, iar în cadrul summit-ului s-a pronunțat împotriva lui Juncker. Deși candidat al Partidului Popular, Juncker este un eurocentrist care a dovedit că se poate așeza alături de socialiști atunci când este vorba proiecte liberale, cum ar fi Acordul de liber schimb cu Statele Unite.
Care sunt prioritățile strategice?
Și Renzi și Merkel și Hollande și Cameron, s-au pronunțat în favoarea unor politici europene de stimulare a creșterii economice și creării de locuri de muncă și, ca atare, aceste obiective au fost asumate de președintele Consiliului, Herman Van Rompuy drept „priorități strategice” ale UE în viitorii ani. Potrivit acestuia, este vorba despre creșterea economică, locuri de muncă, o uniune economică și monetară „mai dezvoltată”, modificările climatice și uniunea energetică. Problema, ca întotdeauna, este ce înțeleg unii sau alții prin politici de creștere economică și creare de locuri de muncă.
Pentru Cameron, dar și pentru alți lideri de centru-dreapta, cum ar fi olandezul Mark Rutte sau suedezul Fredrik Reinfeldt, este clar: mai puțină reglementare, mai multă libertate economică, stimularea competitivității, mai mult capitalism. Dar și pentru ceilalți este la fel de clar: abandonarea politicilor de austeritate, stimularea investițiilor, mai ales în lucrări publice, a subliniat Renzi, o politică bugetară mai puțin relaxată, mai multă protecție socială (Hollande). Aceasta este perspectiva care domină în general sudul Europei și partidul socialist și, în condițiile în care stânga italiană va avea un cuvânt greu de spus, aceasta va fi politica dominantă a PES în următorii ani.
Or atât PES cât și oameni ca Rutte sau Reinfeldt par să creadă că Juncker împărtășește mai curând această din urmă viziune și de aceea s-au opus candidaturii sale. De altfel, Reinfeldt (împreună cu Viktor Orban) au declanșat un adevărat scandal în reuniunea premergătoare summit-ului a Partidului Popular European, când cei doi au lansat o ofensivă împotriva lui Juncker care a iscat un adevărat scandal.
Spre un blocaj instituțional?
De lipsa de consens a liderilor naționali a încercat să profite Parlamentul, care prin grupurile sale politice, a transmis că pe Juncker să declanșeze demersurile de formare a unei majorități în calitatea sa de spitzenkandidat al partidului care a câștigat alegerile, PPE. Această declarație a stârnit mânia Angelei Merkel, care a denunțat o tentativă a Parlamentului de a-și aroga puteri pe care nu le are conform Tratatului de la Lisabona.
Potrivit Tratatului, Consiliul European este cel care face propunerea de președinte „ținând seama” de rezultatul alegerilor europene dar neconstrâns în nici un fel de acesta. Prin urmare, spitzenkandidat sau nu, Consiliul propune iar Parlamentul aprobă sau respinge propunerea și nu invers. „Trebuie să respectăm tratatele pentru că ultima oară când nu le-am respectat am ajuns pe marginea prăpastiei”, a declarat Merkel cu referire la criza euro și nerespectarea prevederilor Tratatului de la Maastricht privind limitarea deficitului bugetar la 3% din PIB.
Acesta este contextul dezbaterii europene și pe acest fond, Herman van Rompuy a primit mandat din partea Consiliului să negocieze atât cu fiecare stat membru în parte cât și cu grupurile politice din Parlament astfel încât să se desprindă o viziune majoritară asupra priorităților europene care să permită nominalizarea unui președinte al Comisiei. Negocierile ar trebui să dureze o lună, până la summit-ul de vară de pe 26 iunie, dar dacă nu se va desprinde o majoritate, blocajul va fi împins spre iarnă, iar actuala Comisie Barroso ar putea rămâne în funcție interimar și dincolo de luna octombrie când îi expiră mandatul.
Care este poziția României?
Nimeni nu știe. Prima impresie este că Traian Băsescu și Victor Ponta s-au concentrat asupra numelor nu a politicilor și a priorităților strategice. Victor Ponta a început cu o scrisoare în care îi cerea președintelui să îl delege să reprezinte România în Consiliu într-o încercare transparentă de a forța acordarea pe ușa din spate a sprijinului Bucureștiului pentru Martin Schulz și a sfârșit, așa cum a afirmat ieri în ședința de guvern, recunoscând că grupul socialist a ales ușa din față, adică să recunoască victoria popularilor în alegeri și să îl sprijine pe Juncker.
Traian Băsescu a intrat în reuniunea PPE declarând într-un interviu pentru Euractiv că îl sprijină pe Juncker pentru că este o chestiune de „fair play” și de „onoare”, dar nimeni nu știe cu ce poziție a ieșit și ce a susținut în cadrul summit-ului.
Și în general, nimeni nu știe care este poziția României față de temele de dezbatere europene în contextul actual. Președintele și-a început mandatele susținând o Uniune Europeană a statelor națiune dar de când cu criza s-a transformat într-un din cei mai aprigi avocați ai Statelor Unite ale Europei, ai politicilor fiscale și bugetare stricte și ai creșterii rolului Comisiei în politica economică a statelor.
Mai susține această poziție în contextul valului populist-naționalist? Și-a ajustat punctul de vedere? Dincolo, deși PSD și Ponta se laudă cu consecvența lor socialistă, dacă ne luăm după campania lor electorală plină de mesaje naționaliste, de activiste în ii populare și de lipsa lor totală de preocupare pentru temele europene, ai zice că PSD și guvernul Ponta sunt mai degrabă adepții curentului eurosceptic.
De pe ce poziții de principiu va negocia România? Având în vedere caracterul disfuncțional al relației dintre președinte și prim-ministru, există un consens la vârf privitor la aceste poziții de principiu? Sau președintele va susține una, iar premierul și miniștrii exact opusul? Sau poate guvernul va încerca să tergiverseze negocierile până în iarnă în speranța că Ponta va câștiga alegerile prezidențiale?
În absența unei politici europene clare și coerente care să fie asumată public de principalii actori, orice scenariu poate fi evocat. Naționaliștilor noștri de televizor le place să amintească faptul că România este a șaptea țară ca mărime din Uniunea Europeană și că vocea ei trebuie ascultată și respectată, dar când vine vorba ca liderii ei să folosească această voce, ne dăm seama că nu au ce spune.
