Timp de peste 20 de ani, dr. Rodica Mătuşa a luptat pentru a asigura tratament, integrare şcolară şi, mai ales, socială, copiilor infectaţi cu HIV. Pentru a le asigura dreptul la viaţă…
„Prin ce am trecut eu acum aproape 30 de ani, cu copiii infectaţi cu HIV… spun că am trecut prin iad. Dacă aş fi în faţa Sfântului Petru i-aş spune „Dă-mi drumul în Rai, pentru că în Iad am fost” – Rodica Mătuşa.
În deceniul nouă al secolului trecut, zeci de mii de copii din întreaga ţară erau infectaţi cu HIV, un virus despre care nu se ştia mai nimic la sfârşitul anilor ‘80. Un virus şi o boală, SIDA, ascunse de guvernul comunist de la acea vreme deşi ţara noastră, se va afla mai târziu, ocupa un ruşinos prim loc în Europa la numărul cazurilor de copii infectaţi. O boală considerată flagelul epocii moderne.
„Înainte de 1989 eu eram şef de secţie pe Boli Infecţioase Copii şi coordonam această problemă pe judeţul Constanţa. Nu pot să spun foarte multe, decât că, sigur, am fost implicaţi în problema Sidei. Dar acest lucru era ţinut secret şi noi ne desfăşuram o parte din activitate, sau mai bine zis, aceşti copii erau internaţi într-o anexă a Spitalului de Boli Infecţioase din Constanţa, undeva la subsol, unde aproape nimeni nu avea acces. De multe ori aveam şi doi <<domni>> de pază la uşa de intrare, fiind lăsat să intre numai personalul medical”, povesteşte dr. Rodica Mătuşa.
Erau foarte multe cazuri. O boală apărută brusc, mulţi copii care mureau, iar medicii nu puteau să spună că este vorba de SIDA. În certificatele de deces apăreau diferite alte cauze, apăreau boli diareice, pneumonii, septicemii – boli care aveau legătură cu infecţia cu HIV, dar nicăieri nu apăreau aceste cuvine: HIV sau SIDA.
„Nu prea vreau să-mi exprim părerea în legătură cu istoria infecţiei HIV în România, o las pe seama specialiştilor. Dar, ca să-mi dau cu părerea, vin cu un exemplu: Eu aveam registrele tuturor copiilor decedaţi în secţia de boli infecţioase şi cu acest registru trebuia să mă duc, lunar, la Direcţia Sanitară unde se discutau cazurile de mortalitate la copii, iar noi, doctorii şi cadrele sanitare, eram muştruluiţi în general că nu ne făceam treaba ca lumea şi de aceea mureau copiii. De exemplu, prin hepatită virală de tip B sau post-transfuzională, în anul 1987 au murit trei cazuri la copii. În 1988 au murit patru, iar în ‘89, 32 de copii au murit cu această boală. Li s-a pus acest diagnostic la decese – hepatită virală post-transfuzională non A, non B, cum se numea atunci. Deci boli care au exact aceeaşi cale de transmitere ca şi infecţia cu HIV. Observând multe boli revelatoare de SIDA, dar după ‘90 ne-am dat seama. Atât de mulţi copii decedaţi în anii anteriori trebuia să ne facă să ne gândim la acest lucru. Erau copii cu Herpes Zoster – şi un copil de câteva luni nu avea de ce să facă Herpes Zoster, sau cu meningite pneumococice. Sau erau foarte slabi. Lucruri care trebuia să te facă să te gândeşti la SIDA”, spune specialistul infecţionist.
