Amintiri. O româncă fugită din țară a revenit în 1983 la reuniunea colegilor de liceu ca cetățean german: Am stat cu prietenii la colțul străzii. Nu mă puteau primi în casele lor | VOCEA DIASPOREI

de Grigore Cartianu

Liane-Maria Focșa a plecat din România comunistă în 1972, sub pretextul că vrea să vadă Olimpiada de la München ca spectator. A revenit în România peste ani, cu pașaport german.

Pe doamna Focșa am întâlnit-o la Aschaffenburg, lângă Frankfurt, unde în 2016 a fost sfințită o biserică ortodoxă. Venea din nord-vestul Germaniei, din Sankt Augustin, un orășel de lângă Bonn, unde Frau Liane locuiește de multă vreme.

După 45 de ani de exil, simte nevoia de a veni de mai multe ori pe an în România. Dar de repatriere nici nu poate fi vorba. Toate rosturile îi sunt în Germania, în apropierea fostei capitale federale, Bonn. La București nu mai are aproape pe nimeni.

A călătorit enorm, în peste 120 de țări. Îi e recunoscătoare Germaniei și admiră Japonia. „Între Germania și Japonia sunt multe asemănări. Amândouă sunt țări serioase, bine organizate. Fac foarte bine ceea ce fac, nu se plictisesc să-și ducă tradițiile mai departe. Amândouă au renăscut din cenușă.“

Povestea Lianei Focșa începe în vremurile cenușii ale comunismului ceaușist.

De la Șeica Mare la Lufthansa

„Probabil că am fost predestinată să ajung cândva în Germania. Eram bucureșteancă, nu aveam nemți în familie, dar am fost crescută în ambele limbi – română și germană. Am avut o doică germană, care a fost ca și mama mea, s-a ocupat de mine. Mi-am petrecut vacanțele în Ardeal, în comuna Șeica Mare, între Sibiu și Copșa Mică. Vorbeam și săsește. Am mers în paralel în cele două culturi.

După terminarea Liceului Caragiale, am urmat Facultatea de limbi germanice, secția de germană-engleză. Voiam să fac Filosofie, dar am zis că filosofia care se făcea atunci, cu marxism-leninism, nu e de mine. Aș fi vrut să fac și Istorie, Arheologie, dar n-a fost să fie… În fine, am nimerit Limbi germanice. Am încheiat cu medie mare, printre primii, și la repartiție am putut
să-mi aleg un post. Erau Mașini-Import, Mașini-Export, dar mie mi-a sunat mai bine Romtrans, o întreprindere de transport. Dar când am mers acolo, am văzut că nu era nevoie de mine, postul nici nu era în schemă.

Destinul a decis altfel. În ultimii ani de facultate lucrasem ca ghid la Consiliul Sindicatelor, iar în 1967 cunoscusem o familie de nemți de la sindicatele germane, au făcut un tur al României. Atunci a fost, așa, o miniliberalizare… De la ei am aflat că Lufthansa și-a deschis un birou la București – în hotelul Athénée Palace, la etajul 1, camera 101. Lufthansa avea cinci zboruri pe săptămână, la München și la Frankfurt, cu escală la Zagreb, în fosta Iugoslavie. M-au angajat pentru că știam foarte bine limba germană. A fost foarte interesant nu doar pentru că aveam salariu mai mare decât foștii mei colegi, ci mai ales pentru că prin Lufthansa am ajuns la niște cursuri de specializare în aviație, la Hamburg și Frankfurt. Cam de trei ori pe an mergeam la cursuri în Germania Federală, iar asta a fost o mare șansă pentru mine, o est-europeană, în acele vremuri.“

Pretext: Olimpiada de la München

„După doi ani la Lufthansa, am aflat întâmplător că Ambasada Republicii Federale Germania caută pe cineva care să lucreze la secția de presă și cultură. Când am auzit asta, am zis: foarte interesant! Și chiar că a fost interesant: și munca, și șeful, și libertatea pe care am avut-o de a scoate un buletin de presă și de a face un fel de mini-Goethe Institut, cu bibliotecă, cu seri…

Totul părea minunat, dar presiunile venite dinspre Securitate au făcut să nu mai pot pleca, în interes de serviciu, în Occident. Era în 1972, se apropia Olimpiada de vară de la München. Am cerut pașapoartele – și eu, și soțul meu – pentru a merge ca spectatori la Olimpiadă. Au fost multe piedici, existau bănuieli pentru că plecam amândoi, dar până la urmă ne-au dat pașapoartele. Am plecat și duși am fost!

Am zis că e șansa vieții mele, un tren care nu trece a doua oară prin gară. Nu am plecat din motive economice, ci din cauza presiunilor Securității. Ultimul meu salariu în România a fost de 5.200 de lei, un salariu foarte mare pe vremea aceea. Sigur, un salariu mare pentru România. Transformat în mărci, nu însemna mare lucru. Dacă puneai deoparte salariul pe trei luni, abia făceai cât un sfert de salariu obișnuit din Germania de Vest.“

Prima leafă în Vest: 5 mărci pe oră

„Nici măcar nu ne-am oprit la München, am trecut pe lângă orașul Olimpiadei. Am ajuns într-un orășel din Bavaria, între Nürnberg și München, unde am cerut azil politic. Acolo am lucrat mai întâi la un laborator
AGFA, făceam curățenie pentru 5 mărci pe oră. Am început efectiv de la zero, dar am avut un mare avantaj pentru că știam limba germană.

Apoi ne-am mutat la Bonn, unde era capitala și unde îl cunoșteam pe fostul meu șef de la Ambasada RFG. Nici nu a trebuit să deschid gura, a spus: «Știu de ce ați hotărât să rămâneți în Germania!». A durat doi ani până când am procurat toate hârtiile. În acest timp am lucrat în diferite domenii, la diferite firme… Aș fi vrut să merg la centrala Lufthansa, care era chiar la Köln, dar nu erau posturi. Am făcut muncă de secretară, de traducătoare… Am lucrat câteva luni la serviciul de presă al Partidului Creștin-Democrat (ZDU), unde mi-a plăcut, dar nu puteam avansa pentru că nu aveam cetățenia germană. Cum aveam toate ziarele la îndemână, mi-au picat ochii pe un anunț: se căuta profesor de germană și engleză. M-am dus la un interviu la Köln, la inspectorat. Așa am pornit-o pe linia învățământului. Am lucrat la un colegiu din Köln, apoi la unul din Bonn… Și profesoară am rămas până la pensie.“

Cu colegii la colț de stradă

„Părinții mei au murit în primii zece ani după ce am plecat. Tata în 1979, mama în 1982. Nu mai aveam frați, surori. Am putut să vin la înmormântarea lor pentru că, între timp, renunțasem la cetățenia română, eram cetățean german.

În 1983 am revenit în România, pentru întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. S-a strigat catalogul la «Caragiale», iar petrecerea s-a ținut la barul Melody, de la ora 8 seara. Nu pot să uit… A fost un bufet extraordinar, cu banane, cu portocale, care nu se găseau prin magazinele din România… Dar la ora 9 deja s-au dat primele semnale de stingere a luminii, iar la 9.45 ne-au dat afară. Eu eram singura persoană venită din Germania. Am mai stat la colț de stradă, cu câțiva colegi, până la 1 noaptea, pentru că tuturor le era frică să mă invite acasă, nu era voie să găzduiască cetățeni străini, trebuia să declare… A fost oribil!“

Revoluția, mineriadele

Ziua de 22 decembrie 1989 a găsit-o pe Liane Focșa în fața Ambasadei române de la Bonn. Protesta, alături de câteva mii de români, împotriva lui Ceaușescu și a ororilor de la Timișoara. Imediat după căderea dictatorului, Liane s-a implicat în acțiuni umanitare și caritabile pentru România.

„Cum eu lucram la un colegiu UNESCO, relațiile de bază le-am clădit cu România. Nu poți să-ți uiți rădăcinile. Am organizat seri literare cu Ana Blandiana, cu Mircea Dinescu, cu schimburi de elevi… Am ajutat copiii străzii… Am strâns ajutoare, domnul Țiriac a pus la dispoziție camioane, pentru a le transporta în România. Am strâns bani și am trimis un aparat de fotocopiat pentru Liceul Caragiale. Zece ani m-am implicat total în a ajut România.

În Germania m-am împrietenit cu o familie de japonezi, care m-a invitat de mai multe ori la Gifu, în Japonia. Voiau să ajute România, dar de fiecare dată s-a întâmplat câte o mineriadă, ceva îngrozitor, iar prietenii mei, oameni delicați, au zis: «Se pare că nu e momentul. Poate mai târziu…»“

Prima biserică românească din Bonn

La Bonn a funcționat Ambasada României în Germania de Vest și apoi în Germania reunificată, până în 1994, când ambasada s-a mutat la Berlin, noua capitală a Germaniei. De atunci, clădirea din Bonn a devenit consulat general, iar personalul a fost redus. A rămas mult spațiu nefolosit, mai ales că fosta ambasadă deținea mult teren.

„Acest teren – ca și clădirea impozantă, de câteva etaje – a fost cumpărat de statul român pe malul Rhinului, într-o poziție deosebită. Ne-a venit ideea de a face o biserică ortodoxă pe o parte din acest teren. Au fost multe piedici, multe drumuri de făcut, multe aprobări de luat, dar până la urmă s-a delimitat terenul bisericii de cel al consulatului, s-a pus fundația bisericii, a fost sfințirea crucii și a clopotniței. Va fi o bisericuță de lemn, în stil maramureșean. Acum avem speranța ca până în toamna acestui an, poate în iarnă, să facem inaugurarea bisericuței noastre.“

Va fi prima biserică românească din Bonn. Până atunci, românii ortodocși își țin slujba într-un lăcaș catolic. „E un fenomen foarte interesant: Biserica Catolică și cea Protestantă, având un număr mare de lăcașuri, le pun și la dispoziția comunității ortodoxe, pentru slujbă. Astfel, de câțiva ani, slujbele noastre se țin la Biserica Sfânta Margareta – o biserică veche, de aproape 1.000 de ani, așezată tot pe malul Rhinului. Cei de la Biserica Catolică sunt foarte generoși, ne pun la dispoziție spațiul bisericii lor fără a pretinde bani pentru chirie, lumină, căldură… La fel se întâmplă și în alte orașe din zonă – Köln, Düsseldorf: slujbele ortodocșilor se țin în biserici catolice sau protestante“.

Liane Focșa e convinsă că, după inaugurare, biserica ortodoxă de la Bonn va deveni un punct de atracție pentru românii din zonă, mai ales prin plasarea ei pe malul Rhinului.

Straturi-straturi de cadavre

În loc de epilog, coșmarul. Unul care își extrage seva din trecutul agitat al unei țări nefericite.

„De câte ori mă pregătesc să revin în România, am un vis, unul îngrozitor. Văd straturi-straturi de cadavre. Trupuri neînsuflețite. Mă tot întreb: ce-o fi asta? Probabil că sunt victimele atâtor valuri de suferință în comunism și în postcomunism: repre-siunea anilor ’50, morții de la Revoluție, mineriadele… Am avut exemple de suferință și în familie… un unchi închis mulți ani… plus socrul meu…“

Peste toate apare, însă, o notă de optimism: „Bunicii mei tot sperau să vină americanii. Stăteau cu urechea la aparatul de radio, să prindă vestea că vin americanii. Iar acum, slavă Domnului, au venit!“.

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate