Jurnal de vacanță: Jepii Mici, o comoară aproape ignorată | REPORTAJ

de Cristinel C. Popa

Jurnal de vacanță: Jepii Mici, o comoară aproape ignorată | REPORTAJ

Cu ceva zile în urmă am pornit vânătoarea de capre în Munții Carpați. O vânătoare, de fapt, de imagini, cu vietățile pădurii, în „creierii“ munților, acolo unde în special vulturii își au sălașul. Am ajuns pe traseul Bușteni-Jepii Mici la cabana Caraiman, în altă zi am atins Babele și am măsurat la pas frumosul platou de pe Munții Bucegi. Pentru unii care, din varii motive, s-au aventurat mai puțin pe crestele abrupte ale munților, poate părea neverosimil, însă în scurta călătorie în Munții Bucegi.

Am avut norocul să nu ne intersectăm pe traseele străbătute pe Caraiman cu niciun urs. Am putut, însă, să observăm mai mult de zece capre negre. Mai mult, una, la începutul traseului pe Jepii Mici de la Bușteni, a fugit dintr-o poieniță abia după ce am ajuns la zece metri de ea. Alta, aproape de sfârșitul traseului, stătea liniștită, odihnindu-se sub o creastă. Ne-a auzit, ne-a mirosit, am salutat-o și, curioasă, a coborât, a mirosit din nou îndreptându-și furioasă coarnele să ne împungă, semn că am deranjat-o. Sau poate dintr-un instinct de autoapărare.

După ce ne-am cerut scuze, a urcat nestingherită pe un platou abrupt, ca să ajungă apoi într-o poieniță unde o așteptau alte surate.

Pădurile Caraimanului de la Jepii Mici ascund comori cum puțini și-au închipuit. Dar o aventură la fel de spumoasă a fost în a doua jumătate a traseului, când a trebuit să traversăm muntele agățați de lanțuri, cu câinele în rucsac, că altfel nu reușea săracul să escaladeze. Da, câinele. E vorba de apărătorul nostru contra urșilor, un cățel cât o oaie mai pricăjită, însă vânjos și bun de escaladă, un montaniard desăvârșit, cu mare dragoste pentru florile minunate din pajiștile de poveste de pe vârfuri. Patrocle, pe numele lui. N-am știut, dar, fără să vreau, am mers să-i fac cunoștință cu Lizuca, capra neagră, tocmai în dumbrava minunată din Munții Bucegi!

Traseul caprelor negre

Iată-ne în stațiune, același Bușteni sufocat de vineri până duminică seara de traficul dinspre și spre  București. Ca să ajungi la cabana Caraiman, pe traseul din Jepii Mici, trebuie să te scoli de dimineață. Să pui în rucsac pentru nevoie câteva sandvișuri, ciocolată, o sticlă de apă minerală, care va fi înlocuită pe traseu de apa din izvoarele nenumărate întâlnite până sus. Și, evident, mâncare bună pentru câine, dacă aveți! Suișul abrupt vine imediat, dar și priveliștea e minunată. Izvoare și cascade spumoase îți răsar în stânga și în dreapta. Simți o liniște desăvârșită, vuiet de păsări și larmă de animale sălbatice, deși nu le vezi. Nici jumătate de kilometru n-am făcut că am auzit un foșnet și o capră neagră a fugit la nici 10 metri de noi.

Câinele s-a luat după ea, riscând să cadă în prăpastie, fiindcă nu-i pusesem lesa, așa cum scrie la regulament. Am coborât și urcat versanți schimbând tricouri și flanele transpirate. Am reumplut de câteva ori sticla cu apă de la izvor. Ne-am întâlnit cu un grup de mai bine de 10 jandarmi, care au lăudat „câinele alpinist“, fapt ce ne-a pus pe gânduri, fiindcă habar n-aveam ce ne așteaptă ceva mai încolo. Trebuia într-adevăr să fie alpinist.

Dar ne-am lămurit: după ce am trecut de prima jumătate de traseu, am început urcușul cel mai greu, la lanțuri. Priveliștea era una nemaiîntâlnită și cu greu găsești cuvinte să descrii ce vezi. Dar plină de tragedii. Cruci în stânga și în dreapta. Terenul a devenit deodată extrem de dificil. A trebuit să-l adăpostim pe Patrocle în rucsac și am urcat cu el ținându-ne de lanțuri. Apoi, deodată, am zărit sub o stâncă de pe versantul aflat dincolo de apa scursă dintr-o cascadă, într-o poieniță, o capră neagră.

Coborârea, tot pe jos

Ne-a simțit și ea și, după cum v-am povestit, a fugit la suratele ei printre copaci într-o altă poieniță de vis. A urcat cu copitele scrâșnind sub pietrișul abrupt. După ce ne-am delectat privind-o, am urcat pe ultima sută de metri pe un traseu abrupt, dar deosebit, stăjuit, într-o parte, în plină vară, de zăpadă. Sus, toată lumea ne era la picioare, într-un hău fără de sfârșit. Ajunși la cabana Caraiman, Patrocle a făcut cunoștință cu câinele cabanierului. Apoi am pornit pe platou, spre Jepii Mari, ne-am rătăcit puțin și am coborât. Tot pe jos, dar eram în întârziere, așa că ne‑am grăbit. Obișnuiți, dar nu așa de mult, cu efortul, ne-a fost greu.

Traseul era pustiu, linia telefericului ce trecea inițial pe acolo - abandonată. O poieniță parcă neumblată niciodată ne-a înfricoșat, dar și oboseala își spunea cuvântul. Marcajele, destul de șterse, și seara ce se lăsa printre copaci ne-au făcut să pierdem traseul. L-am găsit cu ajutorul lui Patrocle, mirosul lui fin depistând pe unde a mai trecut omul. Vedeam Bușteniul de sus, dar părea, parcă, din ce în ce mai departe. De urs am scăpat nu știm nici noi cum, pentru că am ajuns aproape pe înserat.

Poate pentru că am cântat și fluierat tot drumul. De bucurie pentru neasemuita, marea noastră realizare de a urca și coborî pe jos la și de la 2.200 de metri, dar mai ales pentru că făcusem cunoștință cu cele mai frumoase vietăți ale muntelui. Elegantele și maiestuoasele capre negre. Oboseala din picioare parcă s-a mai domolit, potolită, cumva, și de un popas la un bulz fierbinte, jos, la poalele munților.

Am uitat de efort, am uitat de tot și ne-am bucurat de scurta vacanță. Faceți ca noi, luați-o pe urmele caprelor negre. Porniți „vânătoarea“ în Munții Carpați. Dar numai să le imortalizați. Să nu le faceți nici un rău: iubiți-le doar, în tăcere!

Fotografii de Cristinel C. Popa 

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate