Simatoc, decarul Barçei. Românul care a jucat la FC Barcelona cu patru decenii înaintea lui Hagi | DOSAR ROMÂNIA LIBERĂ

de Marius Cosmeanu

Manualele de istorie acordă puţină importanţă marilor sportivi ai României. Primează bărbaţii de stat şi evenimentele din jurul lor, chiar dacă Nadia, Patzaichin, Gruia, Bellu, Hagi, Ilie Năstase, Gabriela Szabó sunt numele cu care ne protejăm şubredul brand de ţară printre străini. E drept, în replică, cu jena sau reţinerea de rigoare, sunt uneori invocaţi şi Dracula I, şi Dracula II, zis şi Nicolae Ceauşescu.

Manualele de istorie sunt însă şi mai zgârcite când vine vorba de gloriile sportului autohton făcute uitate, prin cenzură şi denigrare, în anii comunismului. Printre ele, la loc de frunte este şi basarabeanul Nicolae Simatoc-Szegedi, unul dintre cei mai buni fotbalişti ai Europei şi, cu siguranţă, cel mai important jucător român al anilor 1940 şi 1950.

În cei 19 ani de carieră ai săi, patru de juniorat şi 15 de profesionism, Simatoc a jucat peste 200 de meciuri oficiale în care a înscris 20 de goluri, reuşind să câştige două titluri de campion naţional (în Ungaria şi Spania), patru titluri de vicecampion (două în România şi câte una în Ungaria şi Italia), o medalie de bronz în Campionatul României, de două ori Cupa Spaniei şi alte două trofee în Spania: Cupa „Eva Duarte de Peron“ şi „Martini-Rossi“. Lista este completată de opt selecţii în prima reprezentativă a României şi de cel mai important trofeu internaţional: Cupa Latină, precursoarea Cupei Campionilor Europeni, actuala Ligă a Campionilor, câştigată cu FC Barcelona.

Octavian Ţîcu şi Boris Boguş, specialişti în istoria sportului, vin să umple golul lăsat în istoriografia română în privinţa trecutului acestui excepţional fotbalist. Cei doi profesori de la Chişinău au publicat în 2013, la editura Cartdidact din Chişinău, volumul „Nicolae Simatoc (1920-1979). Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la FC Barcelona“. Cartea constituie principala sursă de documentare a acestui articol.

Junior la „Ripi“

Nicolae Simatoc, născut Șmatoc, la 1 mai 1920, în Grimăncăuţi, un sat din nordul Basarabiei, e descoperit, la 14 ani, de un antrenor al Ripensiei Timişoara, cel mai important club de fotbal din România acelor ani, în timp ce bătea mingea cu alţi copii pe maidanul de lângă pârâul din satul natal. Scena este redată de Silvio, fiul marelui fotbalist: când s-a oprit maşina, din ea a coborât un domn care s-a apropiat de copii şi i-a privit îndelung.

Apoi l-a chemat pe tânărul Simatoc, care se evidenţiase prin statura impunătoare pentru vârsta sa, dar şi prin tehnicitate şi calităţi fizice, şi l-a întrebat cine este, ce vârstă are şi cine îi sunt părinţii. Străinul a venit la familia lui Simatoc, a vorbit cu părinţii săi şi le-a spus că fiul lor este un mare talent şi că are în faţă un viitor fotbalistic  extraordinar. La scurt timp, şi-au făcut bagajele şi au plecat în trei: antrenorul, tânărul Nicolae şi mama sa. Tatăl fotbalistului a rămas în sat şi nu s-au mai întâlnit niciodată.

Aşadar, basarabeanul ajunge la Timişoara în 1934, la trupa de juniori a Ripensiei, prima echipă profesionistă din România, urmaşa nu mai puţin prestigioasei Chinezul Timişoara. Cele două echipe bănăţene ajunseseră la nivelul celor mai puternice cluburi din Europa, cu jucători care puteau evolua la orice club de primă mână din lume. Bunăoară, Chinezul învingea Wiener Wienstadt, campioana Austriei, cu 5-0 (1924), FC Bilbao, cu 3-0 (1926) şi Oxford City, campioana Angliei, cu 7:1. Ripensia, la rândul ei, administra celor de la AC Milan, în 1938, un concludent 3-0. Acesta era contextul în care s-a format ca jucător tânărul Simatoc.

Juniorul Simatoc a fost crescut, educat şi lansat la cea mai aristocrată echipă de fotbal a României, cum o botezase un alt basarabean, Ioan Chirilă, în cel mai modern şi mai avansat oraş al ei. Ripensia, asemenea Barcelonei, era mai mult decât un club. „Ripi“ nu a însemnat doar o echipă extraordinară, ci şi un mod de viaţă, o grupare care impunea respect nu doar pe gazon, ci şi în afara lui. Jucătorii Ripensiei erau admiraţi atât pentru fazele spectaculoase sau golurile uluitoare, cât şi pentru felul lor de a fi, prin aluzia la cultura fotbalistică de altădată, de tip vienez, ce amintea de stilul, rafinamentul şi eleganţa Imperiului.

Acesta este universul în care soseşte tânărul Simatoc la Timişoara, un spaţiu urban cosmopolit, care i-a dezvoltat calităţile de fotbalist, dar şi personalitatea, caracterul şi gusturile estetice. Aici a învăţat maghiara, germana şi sârba (până la finele vieţii, pe lângă aceste trei limbi, plus româna şi rusa „aduse“ de acasă, Simatoc avea să mai înveţe italiana, catalana, spaniola şi engleza).

La 18 ani, după patru ani de juniorat, Simatoc este cooptat în echipa de bază a Ripensiei. Semnase, conform uzanţelor clubului timişorean, pe o perioadă de doi ani. Odată cu semnarea contractului, jucătorii erau angajaţi în serviciu la diferite firme din oraş şi împrejurimi, o politică a clubului, care nu admitea ca jucătorii săi să se ocupe doar de fotbal.

Clubul acorda prime de joc de la 700 de lei în sus. La întâlnirile importante, acest bonus ajungea până la 3.000 de lei. Pentru comparaţie, în România acelor vremuri, 1 kg de pâine albă costa 7 lei, 1 kg de cartofi – 10-15 lei, un kg de carne de porc – 15 lei, 1 kg de vită – 10 lei, o raţă – -20-30 de lei, uleiul de floarea-soarelui – 18-22 de lei, cel de cânepă – 25-30 de lei, o butelie de vin bun – 12 lei, o bere la sticlă – 4 lei, o tunsoare – 4 lei, un bărbierit – 3 lei.

Debutul lui Simatoc în fotbalul mare are loc pe 28 mai 1939, într-un meci pe care Ripensia l-a pierdut în faţa celor de la Juventus Bucureşti. În a doua jumătate a lunii decembrie a aceluiaşi an, Simatoc face şi prima deplasare în străinătate, în fosta Iugoslavie. Consacrarea sa vine însă abia în 1940, la sfârşitul acestui sezon el fiind deja un nume cunoscut în fotbalul românesc. Juca mijlocaş-dreapta, o poziţie cu pretenţii pentru jocul furtunos al Ripensiei, iar la cei 1,95 m ai săi (purta 48 la pantofi), era apreciat pentru tehnica sa şi pentru precizia extraordinară a -paselor.

Sezonul 1940-1941 a înseamnat şi ultimul pentru Ripensia în Divizia A, o ediţie marcată de schimbările teritoriale şi politice din România. În septembrie 1940, Ripensia a  jucat ultimul meci al anului pe stadionul Electrica, atât de drag lui Simatoc, împotriva celor de la Unirea Tricolor. La scurt timp după acest meci, din cauza instaurării guvernului legionar şi a situaţiei politice interne, campionatul de fotbal al României este sistat. Legionarii desfiin-ţează Uniunea Federaţiilor Sportive (cu cele 22 de federaţii ale sale) şi o înlocuiesc cu Organizaţia Sportului Românesc.

Încep măsurile antisemite şi în sport, FRF fiind obligată să desfiinţeze toate echipele care aveau conducere „necreştină“… Toate aceste măsuri, completate de rebeliunea legio-nară din ianuarie 1941, au paralizat activitatea sportivă din ţară. Însă nu şi pe cea a echipei naţionale. -Astfel, la 1 iunie, Simatoc este convocat pentru a doua oară la lotul naţional, pentru un amical cu Germania. Meciul s-a jucat pe stadionul ANEF, în faţa a 40 de mii de spectatori, şi a fost câştigat de aliaţii noştri de atunci cu 4-1.

Bucureşti – Oradea – Budapesta şi retur

Nicolae Simatoc a jucat ultimul său meci la Ripensia în noiembrie 1941, după care, la 21 de ani, cu o medalie de argint şi una de bronz câştigate cu echipa bănăţea-nă în campionat, pleacă la Carmen Bucureşti, echipa magnatului Mociorniţă. Motivul era unul relativ simplu: rigorile războiului făceau ca toţi tinerii apţi de serviciul militar să fie concentraţi în unităţile militare.

Perioada a frânt cariera multor talente sportive din România. Acest deznodământ voia să îl evite şi Simatoc, cel mai bun mijlocaş de bandă al momentului în România, când a decis plecarea la Carmen Bucureşti.

În sezonul 1941-1942, deşi figura în echipa de bază, Simatoc nu jucat nici măcar un meci. Perioada a fost însă benefică pentru viitorul său, având timp să reflecteze asupra carierei sale. În anii tulburi ai conflagraţiei mondiale, cu un campionat intern suspendat  sau dezor-ganizat, Simatoc face un pas care avea să îi marcheze întreaga existenţă ulterioară: se legitimează la Clubul Atletic Oradea (CAO), o altă echipă--etalon a vremii.

CAO juca din 1940, după anexarea Ardealului de Nord, în campionatul Ungariei. Simatoc optase astfel pentru un campionat mai puternic, mai bine organizat şi mai generos financiar. Era o alegere pragmatică, făcută pe măsura valorii şi talentului său. Au mai existat şi alte raţiuni pentru care a plecat la Oradea. Mai întâi, mulţi dintre colegii săi de la Timişoara au ales să joace la Oradea, plecând în Ardeal, fie pentru că erau maghiari, fie pentru că doreau să cunoască o altă dimensiune a fotbalului. Le-a urmat drumul. Apoi, în cazul lui Simatoc a cântărit şi faptul că România pierduse Basarabia, legăturile sale cu cei de acasă fiind astfel, practic, tăiate.

CAO, cu Simatoc în echipă, câştigă în ediţia 1943-1944 campionatul Ungariei cu 13 puncte în avans faţă de Ferencváros, portdrapelul fotbalului maghiar, clasată în acel an pe locul doi. A fost pentru prima oară când o echipă din provincie devine campioană a Ungariei (în 1948, CAO, rebotezată de comunişti Întreprinderea Orăşenească Oradea, câştigă titlul naţional şi în România, fiind singura echipă câştigătoare în campionatele a două ţări). În ediţia 1944-45, însă, întreruptă din cauza războiului, Simatoc mai joacă un singur meci pentru orădeni, după care pleacă la Vasas Budapesta. În aceeaşi perioadă mai prinde două meciu-ri şi la naţională.

Pe lângă viaţa fotbalistică, anii petrecuţi la Oradea şi apoi la Budapesta i-au adus basarabeanului şi două schimbări majore în viaţa personală. Mai întâi, o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Etel Sztolárcsik, ingenua descendentă a unei familii aristocrate maghiare, cu care se va căsători în 1945, în România. Al doilea moment important este schimbarea numelui: Simatoc adoptă numele de Miklós Szegedi, inspirat de numele oraşului Szeged, din apropierea -Timişoarei.

De-a lungul vieţii, obligat şi de conjuncturile vremii, Nicolae Simatoc şi-a schimbat numele de trei ori. Născut Şmatoc în Basarabia, se consacră cu numele de Simatoc în România, după care devine Szegedy în Ungaria, nume pe care l-a folosit curent, împreună cu cel de Simatoc, şi după ce a emigrat în Occident, pentru ca în Australia se devină Sims. 

Câteva explicaţii ale acestor schimbări. În primul rând, Simatoc era singurul român ajuns la CA Oradea, lucru care îi putea crea probleme în relaţia cu suporterii şi cu autorităţile vremii.  În al doilea rând, Federaţia Ungară aplica o politică de maghiarizare, de „cosmetizare“ a numelor alogene: aşa a devenit Tanzer (Ripensia) Táncos, Wetzer (Ripensia) – Veder, Demetrovici (Venus Bucureşti) – Demendy I, Spielmann – Sárváry,  Reinhard – Rádanyi, Lupovici – Loránt, Petschowski – Perényi, Auer – Avar, Marksteiner (Ripensia) – Marosváry şi Simatoc – Szegedi.

Ar fi însă exagerat să susţinem că aceste rebotezări se datorau exclusiv constrângerilor impuse de autorităţile maghiare, unii fotbalişti alegând benevol să adopte noua identitate. Pe atunci, fotbalul din Ungaria era printre cele mai cotate de pe continent. O apartenenţă sau o identificare cu fotbalul maghiar, superior celui românesc în acea perioadă, era şi o chestiune de prestigiu, deschizând jucătorilor care au făcut acest pas alte perspective.

Dincolo însă de defectele de frumuseţe ale administraţiei de la Budapesta, Oradea, ca şi Timişoara sau Arad, era un oraş deosebit, în care sportul a cunoscut o dezvoltare aparte încă de la finele secolului 19. Oradea era o bijuterie arhitecturală, un oraş fermecător, cosmopolit, în care, prin influenţa intelectualilor şi a tinerilor reveniţi din centrele universitare ale Europei Centrale şi de Vest, susţinuţi de campaniile de presă, interesul localnicilor pentru practicarea sporturilor a crescut extraordinar. S-au înfiinţat cluburi şi s-au construit centre sportive. Tot acest context şi-a pus amprenta şi asupra lui -Simatoc, care avea o deschidere şi o flexibilitate socială extraordinare.

Driblându-i pe tovarăşi: evadarea în Occident

Războiul a avut un impact devastator asupra fotbalului din întreaga Europă. După război, o altă pacoste: comunismul. Ruşii, vorba lui Traian Ungureanu, veneau să joace returul în afara oricărui regulament şi aducând o echipă nelimitată, sprijinită de blindate. România devine colonie sovietică şi teroarea se instalează în toată ţara. Sunt vizaţi şi sportivii, iar modelul sovietic este impus şi în fotbal. Mai întâi, rebranduirea: din legendarele Carmen, Juventus, Chinezul, Ripensia, CAO sau Venus se alege praful. În locul lor sunt create cluburi muncitoreşti: Rulmentul Alexandria, Strungul Arad, Gaz Metan Mediaş, Flamura Roşie Săcele ş.a.m.d.

La instaurarea comunismului în România, Simatoc juca la Carmen. Ultimul său meci important a fost cel de la naţională, din 13 octombrie 1946, când reprezentativa României a pierdut în faţa Albaniei, în deplasare, cu 0-1. Atmosfera politică din ţară devenea tot mai insuportabilă. Alături de intelectualii, tinerii şi ţăranii indezirabili noului regim, sunt hăituiţi sau arestaţi şi sportivi. Ca basarabean, Simatoc avea o problemă în plus: autorităţile porniseră o adevărată vânătoare pentru repatrierea refugiaţilor de peste Prut. Aşa că nu stă prea mult pe gânduri şi în iarna lui 1947 pregăteşte, împreună cu alţi trei colegi fotbalişti, fuga din ţară. 

Ajunge în Italia tranzitând fosta Iugoslavie. O aventură care era să-l coste viaţa: frigul, zăpada şi trecerea unui râu în plină iarnă l-au adus la un pas de moarte. Când a ajuns la Milano, în spital, avea dublă pneumonie, iar unul dintre tovarăşii săi de escapadă îşi pierduse un picior… Niciunul dintre colegii de la Carmen n-a ştiut, însă, de intenţiile colegului lor. Simatoc nu a suflat o vorbă, cu atât mai puţin despre originea sa basarabeană. A plecat din Bucureşti, s-a oprit la Timişoara ca să îşi ia rămas bun de la mama sa, şi a ajuns la Milano.

Fiind deja un fotbalist consacrat, jucător la naţională, fuga sa a precipitat lucrurile în ţară. Mai întâi, i s-a retras cetăţenia română. Apoi, plecarea sa în Occident a fost un bun pretext pentru autorităţi ca să aplice planul de marginalizare sau pur şi simplu de anihilare a echipelor „burgheze“. Chinezul Timişoara, de şase ori campioană a României între 1922 şi 1928, e desfiinţată în 1946. Peste doi ani este desfiinţată şi Ripensia.

Venus Bucureşti a retrogradat succesiv din Divizia A până în Divizia C, ultima din fotbalul românesc, iar în final a dispărut. CA Oradea s-a transformat mai întâi în Libertatea, iar apoi în Întreprinderea Orăşenească Oradea (ICO). Carmen Bucureşti a fost dizolvată în 1947, printr-o decizie a autorităţilor comuniste. Au existat şi „premize“: Ana Pauker l-a sunat pe patronului clubului Carmen propunându-i un amical la Moscova, cu una din echipele de top ale URSS. Mociorniţă a refuzat oferta. Plecarea lui Simatoc în Occident a pus însă gaz pe foc: Carmen Bucureşti a fost înlocuită de Asociaţia Sportivă a Armatei (ASA).

Peste un an, echipa este rebotezată în Clubul Sportiv Central al Armatei, iar între anii 1950 şi 1961 s-a numit CCA (Casa Centrală a Armatei). În 1961, clubul se transformă în Steaua Bucureşti. 

O poveste similară, tot pe model sovietic, este şi cea a clubului din Ştefan cel Mare. Fosta echipă Unirea Tricolor Obor a fost plasată sub controlul Ministerului Afacerilor Interne şi unită cu echipa Ciocanul Bucureşti, pentru a da naştere, în mai 1948, noului club al Miliţiei: Dinamo Bucureşti.

Primul român la Internazionalle

Simatoc nu ar fi plecat din ţară dacă nu îl împingea spre această decizie situaţia de după război din România: pierderea Basarabiei şi prigoana comunistă. Ajuns în Italia, este legitimat la Internazionale Milano, marele club al lui Giuseppe Meazza. Debutul lui Simatoc în fotbalul italian a fost însă cu scandal. Venirea sa în Italia fusese pusă la cale de cei de la AS Roma, romanii investind bani în evadare cu gândul de a-l aduce pe Simatoc la ei.

Cu toate acestea, Simatoc alege să joace la Inter. Pe lângă spitalizarea la Milano, decisivă se pare că a fost intervenţia oficialilor lui Inter de a o ajuta pe Etelka, soţia basarabeanului, cu familia decimată de comuniştii maghiari, să ajungă în Italia. Lucru care, graţie diplomaţiei italiene, reuşeşte. 

În decizia lui Simatoc de a rămâne la Inter a mai contat şi faptul că îi avea aproape pe doi dintre cei cu care trecuse frontiera iugoslavă: fostul său coleg de la Carmen, Fabian II, şi iugoslavul Arangelovic, care juca chiar la Milano. În plus, era şi atmosfera milaneză, mai apropiată celei din oraşele Europei Centrale cu care Simatoc se obişnuise deja.

Când a ajuns în Italia, Simatoc era cotat pe piaţa transferurilor la 10 mii de dolari americani. Disputa dintre Inter şi Roma a mai continuat, dar până la urmă Simatoc a rămas la gruparea milaneză. Două sezoane. Unul mai bun, în care Inter s-a clasat pe poziţia secundă în campionat, şi altul mai slab, motiv pentru care în sezonul 1949-1950 este transferat la Brescia, în Liga a II-a, unde a jucat titular în toate cele 30 de etape ale sezonului. Tot aici se naşte şi primul său băiat, Silvio, eveniment care îi aduce o motivaţie în plus, într-o Italie pe care o percepea tot mai neprietenoasă cu străinii.

În perioada cât a jucat la Brescia, înfiinţează, împreună cu legenda de mai târziu a Barcelonei, László Kubala (printre altele, singurul fotbalist din lume care a jucat în trei reprezentative naţionale: Ungaria, Cehoslovacia şi Spania), Hungaria FcB Roma, o echipă de apatrizi, de refugiaţi din Europa Cen-trală, cu care joacă me-ciuri demonstrative şi pleacă în turnee în străi-nătate. Echipa ex-pa-ţilor ajunge şi în Spania, meciurile ei fiind moni-torizate de impresarii ibe-rici.

Santiago Bernabeu, preşedintele de atunci al Realului, îi propune lui Simatoc să joace la echipa madrilenă. În scurt timp, însă, vine şi oferta rivalilor de la Barcelona. Simatoc optează în cele din urmă pentru Barça, convins de legenda catalanilor, Josep (Pepe) Samitier, care l-a urmărit pe Simatoc la mai multe meciuri din turneul spaniol al Hungariei. Oferta lui Samitier era de nerefuzat: echivalentul, astăzi, a 500 de mii de euro, o avere la vremea aceea. Plus salariu şi prime. Tot atunci vine la Barcelona şi cel care avea să îi devină prieten de o viaţă, László Kubala.

La Barcelona l-a ajutat experienţa italiană, care a făcut din Simatoc un jucător complet, universal şi cerebral, el reuşind să strângă ce avea mai bun atunci fotbalul italian: tehnicitate, abilitatea de a juca cu ambele picioare, combativitate şi caracter, determinate de necesitatea de a înfrunta durii fundaşi italieni, cunoscuţi prin jocul la limita faultului, prin stabilitate emoţională şi stăpânire de sine. Internazzionale Milano a fost echipa la care s-a maturizat, la care a devenit un jucător profesionist desăvârşit.

Mai mult decât un club

Simatoc ajunge la FC Barcelona în iulie 1950. Este primul român legitimat la clubul catalan şi unul dintre cei trei stranieri pe care îi permitea atunci regulamentul spaniol pentru o echipă iberică. Era dovada clasei şi a valorii sale de jucător. În plus, la Barça a fost decarul echipei, semn al rolului său cheie în jocul catalanilor.

A debutat într-un meci cu Real Sociedad, reuşind un gol şi trei pase decisive, partida încheindu-se cu scorul de 8-2 în favoarea Barcelonei. Simatoc, însă, era cu gândul la primul El Clasico ce urma să se joace chiar în capitala Cataloniei. Posterele care anunţau derby-ul cu marea rivală îl aveau cap de afiş. În ziua meciului, tribunele au fost, bineînţeles, arhipline. Tensiunea din jurul meciului a fost sporită de contextul politic, Real fiind pe atunci favorita generalului -Franco. Sima, cum era alintat de public, a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei sale, jucând excelent şi încântând pretenţioşii şi rafinaţii suporteri ai Barçei.

Partida s-a încheiat cu un neverosimil 7-2 pentru gazde. Fanii barcelonezi exultă. Simatoc este un semi-zeu.

Viaţa şi cariera de jucător a basarabeanului au fost mai totdeauna influenţate de conflictele politice ale vremii. Aşa s-a întâmplat şi la Barcelona. Contextul politic dat de criza economică şi de tensiunile sociale şi politice generate de cei 11 ani de guvernare militară a adus majoritatea populaţiei spaniole în prag de disperare. În mediul rural erau cunoscute situaţii de foamete, decese cauzate de lipsa de alimente. Şomajul era endemic, iar în lagărele de muncă erau cca. 200 de mii de deţinuţi. Represaliile împotriva regiunilor „naţionaliste“, care au însemnat sute de mii de persoane executate anual de către tribunalele militare, au născut multe frustrări şi revoltă.

„Mai mult decât un club“, spune popularul slogan al clubului catalan. O singură pildă pentru ilustrarea acestui spirit: în februarie 1951, autorităţile barceloneze au decis să mărească cu 40% preţul transportului în comun. Decizia intra în vigoare de la 1 martie. Oraşul a fost cuprins instantaneu de un protest masiv, care chema boicotarea transportului public.

„Dacă vrei să ai o dimineaţă fericită, stai departe de tramvai“, scriau tinerii barcelonezi pe foile volante distribuite pe străzile oraşului. În primele patru zile de la intrarea în vigoare a măsurii, între 97 şi 99% din barcelonezi au refuzat să călătorească cu transportul public, paralizând, practic, viaţa în oraş. Autorităţile au sperat că boicotul va lua sfârşit odată cu desfăşurarea meciului din 4 martie, dintre Barcelona şi Santander. Suporterii Barçei, însă, au preferat să meargă la meci pe jos şi tot pe jos să se întoarcă şi acasă, chiar dacă afară ploua.

Evenimentele de la Barcelona din acea primăvară au condus la un val de greve şi au semnalat o reîntoarcere la civism a populaţiei spaniole după un deceniu de dictatură franchistă. Nu este deloc întâmplător, aşadar, că această stare de spirit a dus Barça, în sezonul 1951-1952, la cea mai mare performanţă de până atunci a echipei: câştigarea tuturor trofeelor fotbalistice posibile la nivel naţional şi internaţional. Perfor-manţă egalată abia în 2009, de Barça lui Messi şi Guardiola.

Acel an a însemnat şi apogeul lui Nicolae Simatoc. Starul român devenise extrem de popular printre barcelonezi, dar odată cu faima începuseră şi problemele de disciplină, Simatoc fiind un client constant al cluburilor de noapte, unde juca cărţi până târziu (rezista să stea şi 48 de ore jucând cărţi). Din această pricină, lipsea uneori de la antrenamente sau chiar de la meciuri.

Pasiunea pentru jocul de cărţi, deprinsă în copilărie, la Grimăncăuţi, l-a urmărit şi i-a influenţat toată viaţa, de la Timişoara până la Barcelona şi mai târziu. Când a semnat contractul cu FC Barcelona şi a primit suma echivalentă cu 500 de euro de azi, şi-a cumpărat primul automobil şi a plecat la Monte Carlo pentru a-şi îndeplini un vis: să joace în raiul european al cazinourilor. Într-o singură noapte a pierdut toţi banii pe care îi avea la el, după care l-a sunat pe Kubala să-i trimită bani de tren pentru a se putea întoarce la Barcelona…

O altă neobişnuită poveste e cea în care toată echipa  Barcelonei aştepta în avion să zboare la meci, iar Simatoc nu venea. Atunci, antrenorul şi preşedintele clubului catalan l-au întrebat pe Kubala, care ştia toate mişcările sale, unde poate fi găsit Sima şi au plecat împreună să îl caute. Când l-au găsit, într-un club din Barcelona,  preşedintele catalanilor, Augusti Montal i Galobart, i-a spus nervos: „Simatoc, avionul şi echipa te aşteaptă!“ La care acesta, stând în continuare la masă concentrat asupra jocului, i-a replicat: „Ultima mână la cărţi şi plecăm.“

Mr. Nicholas Sims

Simatoc a jucat ultimul său meci la Barça pe 2 decembrie 1951. La începutul anului următor suferă un accident grav, o fractură la piciorul drept. La aceasta se adaugă vârsta tot mai înaintată pentru un fotbalist, problemele de sănătate şi cele de indisciplină. Nop-ţile pierdute prin cluburi, chiar dacă nu era fumător şi nu consuma alcool, i-au slăbit performanţele sportive.

Se apropia sfârşitul carierei. Ce s-a întâmplat după plecarea sa de la Barça, nu mai e decât un cântec de lebădă: transferat la proaspăt promovata Real Oviedo, îşi încheie cariera de fotbalist. Face şcoala de antrenorat, fiind coleg cu marele Di Stefano, dar pasiunea pentru poker îi „virusează“ şi noua specializare: lipsea des de la antrenamente pier-zând orice autoritate în faţa jucătorilor. După ani mulţi în care a fost apatrid, emigrează într-un final în Australia, stabilindu-se la Sydney. E ultima destinaţie a vieţii lui. O decizie bună pentru familia sa, dar mai puţin bună pentru sportivul Simatoc.

Primeşte cetăţenia australiană şi îşi mai schimbă o dată numele, devine Nicholas Sims. Ajunge, în sfârşit, departe de toate agitaţiile politice ale Europei. La antipozi, activează ca antrenor la echipe mai mult sau mai puţin obscure şi în cele din urmă, văzând că australienii nu pun suflet în fotbal, îşi mai împlineşte un vis: porneşte propria afacere, un cazinou (Club 33) unde putea juca poker şi ca profesionist.

Nicolae Simatoc moare la 1 ianuarie 1978, jucând -cărţi într-un club din Double Bay, un cartier renumit din Sydney, în urma unui atac de cord.

Dacă şi-a dorit vreodată să revină în România? Fiul său, Silvio, povesteşte despre o întâlnire pe care a avut-o în Australia, în 1970, cu un fost coleg de-al său, de la Carmen Bucureşti. Când s-au revăzut, ambii au început să plângă în hohote, ca doi copii… 

Comentarii

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate