Curtea Constituțională a României, 8 iunie 2021,  FOTO: Facebook

Curtea Constituțională a României, 8 iunie 2021, FOTO: Facebook

Cum a motIvat CCR constituționalitatea SIIJ

CCR a publicat motivarea deciziei din 8 iunie 2021, prin care a decis constituţionalitatea SIIJ în raport cu criticile ridicate, şi a hotărât obligatoriu şi irevocabil că Legea fundamentală, Constituţia, îşi prezervă poziţia ierarhic superioară vizavi de dreptul UE.

Cătălin Șerban 0 comentarii

În motivare, judecătorii CCR susţin că „menţin jurisprudenţa anterioară şi constată că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituţionalitate realizat prin raportare la art.148 din Constituţie - Decizia 2006/928 -, prin dispoziţiile şi obiectivele pe care le impune, nu are relevanţă constituţională, întrucât nu complineşte o lacună a Legii fundamentale şi nici nu dezvoltă normele acesteia prin stabilirea unui standard mai ridicat de protecţie”.

În ceea ce priveşte SIIJ, CCR a stabilit că din conţinutul normativ al legii rezultă aspectele ce vizează „buna administrare a justiţiei”: pe de o parte, crearea unei structuri specializate de investigare care să asigure o practică unitară cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi şi, pe de altă parte, reglementarea unei forme adecvate de protecţie a magistraţilor împotriva presiunilor exercitate asupra lor prin sesizări/denunţuri arbitrare.

„Curtea menţionează că opţiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul actului normativ prin care se înfiinţează noua structură de parchet acele norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, de vreme ce principiul invocat nu are o consacrare constituţională, iar toate celelalte elemente care vizează statutul procurorului rămân pe deplin aplicabile procurorilor S.I.I.J.”

„În acest sens, Curtea observă că norma procesual penală prevede că procurorul este obligat ca, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, să dispună începerea urmăririi penale, astfel că norma nu poate fi interpretată în sensul că lasă la aprecierea procurorului deschiderea procedurii de investigare, iar aceasta are o aplicabilitate generală indiferent de calitatea celui împotriva căruia este formulată o sesizare penală şi indiferent de organul de urmărire penală care realizează investigaţia.

Curtea reţine că investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiaşi dosar al S.I.I.J. nu poate confirma prin ea însăşi realizarea riscului de presiune politică. Codul de procedură penală român prevede, de exemplu, urmărirea penală şi judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de către parchete, respectiv de către instanţe superioare în grad celor cărora le-ar reveni competenţa după materie, atunci când în aceeaşi cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competenţă. Normele de prorogare a competenţei unui organ judiciar, care extind, în mod excepţional, competenţa unor organe judiciare, au la bază raţiuni de bună administrare a justiţiei şi au în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet faţă de toţi participanţii este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, evitându-se, astfel, soluţiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competenţa de urmărire ar fi împărţită între diferite structuri de parchet, fiind o premisă a realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil.

Cu privire la efectele pe care înfiinţarea acestei secţii le are asupra competenţei altor structuri de parchet, în sensul diminuării acesteia în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum şi a celor comise de alte persoane alături de magistraţi, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar şi nu constituie o problemă de constituţionalitate faptul că o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale, atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituţională (...)

Având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr.547 din 7 iulie 2020, inclusiv prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) privind statul de drept, dispoziţiile legale care stabileau competenţa procurorilor S.I.I.J. de a exercita şi retrage căile de atac în cauzele de competenţa secţiei, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor sau soluţionate definitiv anterior operaţionalizării acesteia, şi-au încetat aplicabilitatea, astfel că la data pronunţării Hotărârii din 18 mai 2021 de către C.J.U.E. acestea nu mai erau susceptibile de a produce efectele juridice reţinute în actul C.J.U.E., iar argumentul instanţei europene apare ca fiind fără suport factual şi juridic. (...)

Pe de altă parte, Curtea nu poate ignora faptul că perioada scursă de la data operaţionalizării S.I.I.J. (octombrie-noiembrie 2018) până la data sesizării C.J.U.E. cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare (29 martie 2019) reprezintă un termen mai mic de 6 luni. În acest context, apar discutabile „indicaţiile furnizate” C.J.U.E. de către instanţa de trimitere din care reiese că normele care reglementează organizarea şi funcţionarea acestei secţii nu au fost concepute astfel încât să respecte examinarea cauzei judecătorilor şi a procurorilor vizaţi într-un termen rezonabil, „indicaţii” care au stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa europeană”.

Pentru toate argumentele expuse, Curtea Constituţională constată că reglementarea care prevede înfiinţarea S.I.I.J. reprezintă o opţiune a legiuitorului naţional, în acord cu prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept şi în art.21 alin.(1) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi, implicit, în acord cu prevederile art.2 şi ale art.19 alin.(1) din TUE.

Cu privire la interpretarea principiului „supremaţiei dreptului Uniunii” în sensul că acesta se opune unei reglementări de rang constituţional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a acestuia, potrivit căreia o instanţă inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, Curtea Constituţională reafirmă că stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală ţin de competenţa exclusivă a statului membru.

În acest context, Curtea constată că raportul dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional este stabilit în Constituţia României în cuprinsul art.11 şi art.20. Din interpretarea coroborată a celor două norme constituţionale se desprind următoarele principii: angajamentul asumat de statul român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte;prin ratificarea actelor sau tratatelor internaţionale de către Parlamentul României, acestea devin norme naţionale, de drept intern; supremaţia Constituţiei României în raport cu dreptul internaţional:

O reglementare specială în Constituţia României o are raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art.148 alin.(2) şi (4), potrivit căruia: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.[…] (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).” Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil şi pentru Curtea Constituţională, care asigură, în virtutea art.148 din Constituţie, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identităţii constituţionale naţionale, consacrate de art.11 alin.(3) coroborat cu art.152 din Legea fundamentală, ca garanţie a unui nucleu identitar de fond al Constituţiei României şi care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene.

Curtea reţine că o instanţă judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziţii „din legile interne”, deci aparţinând dreptului intern, cu dispoziţiile de drept european prin prisma art.148 din Constituţie şi, în cazul în care constată contrarietatea, are competenţa să aplice cu prioritate dispoziţiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noţiunile de „legi interne” şi „drept intern”, Constituţia are în vedere exclusiv legislaţia infraconstituţională, Legea fundamentală prezervându-şi poziţia ierarhic superioară în virtutea art.11 alin.(3) din Legea fundamentală

Curtea constată că C.J.U.E., declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligaţiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităţilor române competente să colaboreze instituţional cu Comisia 17 Europeană (paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituţiilor politice, Parlamentul şi Guvernul României, şi, pe de altă parte, că obligaţiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art.4 din TUE. Din ambele perspective, obligaţiile nu pot incumba instanţelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituţie politică a Uniunii Europene.

Prin urmare, Curtea constată că aplicarea pct.7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanţă de judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are temei în Constituţia României, întrucât, aşa cum s-a menţionat în prealabil, art.148 din Constituţie consacră prioritatea de aplicare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Or, rapoartele M.C.V., întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conţinutul şi efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european, pe care instanţa de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma naţională. Prin urmare, judecătorul naţional nu poate fi pus în situaţia de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislaţiei naţionale, întrucât rapoartele M.C.V. nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislaţia internă”, se arată în motivarea CCR.

Decizia CCR este obligatorie şi definitivă pentru toate autorităţile şi instituţile statului român.

Deczia CCR a fost luată cu majoritate de voturi pe 8 iunie 2021 iar motivarea conţine două opinii separate semnate de judecătorii CCR, Livia Stanciu şi Simina Tănăsescu.

O parte din asociaţiile de magistraţi au salutat zilele trecute decizia CCR, procurorul general al României, Gabriela Scutea le-a transmis procurorilor din subordine, după decizia CCR, că dreptul UE are prioritate faţă de ordinea juridică naţională, iar Stelian Ion, ministrul Justiţiei, dar şi procurorul militar, Bogdan Pîrlog, au declarat că decizia CCR intră în contradicţie cu CJUE, că actuala Comisie Europeană, în urma motivării, este posibil să ia atitudine respectiv, să declanşeze infringement la adresa României pe Justiţie.

Comentarii

loading...