Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Exit Poll Rezultate Europarlamentare:
PSD 25,8%, PNL 25,8%, USR Plus 23,9%,
Pro România 5,7, UDMR 5,5, PMP 5,2
EXCLUSIV. Radu Creangă: „Franța profundă nu mai suportă un sistem bazat pe structuri anchilozate"

EXCLUSIV. Radu Creangă: „Franța profundă nu mai suportă un sistem bazat pe structuri anchilozate"

Radu Creangă, fiul lui Mihai Creangă - primul redactor – șef, de după anul 1989, al ziarului România Liberă - este licențiat în Teologie și trăiește în Franța.

Iulian Capsali 0 comentarii

Într-un interviu acordat ziarului nostru, Radu Creangă prezintă detalii extrem de interesante despre situația actuală din Franța și face o paralelă cu situația din România.

“La noi, Partidul Comunist s-a transformat în Frontul Salvării, ulterior s-a răspândit în toate partidele politice, și la ora asta, evident, nu mai sunt comuniști, nu mai au o etichetă comunistă, dar perpetuează același sistem. Este același lucru și în Franța, unde fostele cadre compromise în Partidul Socialist nu-și mai recunosc trecutul. Nici în Franța, nici în alte părți nu a existat un proces al comunismului”, subliniază Radu Creangă.

R.L.: Trebuie să spunem cititorilor noștri că ești legat de ziarul „România liberă“ prin tatăl tău. Ai vreo amintire legată de „România liberă“?

Radu Creangă: Am multe amintiri legate de „România liberă“. Tata a fost primul redactor-șef post-decembrist al ziarului, dar în schimbările de după ’89 am participat practic toată familia, fiindcă totul a fost bulversant pentru fiecare, pentru societatea românească evident, și cel puțin primele luni au reprezentat o muncă enormă fiindcă se primeau mii de scrisori. Saci întregi. Tata venea în fiecare seară pe la ora 10.30 – 11.00 seara – și aducea 4-5 saci de scrisori, pe care toată familia le citea, scriindu-le, făcând un mic rezumat, pe care îl trasam apoi pentru ca el să evalueze ce este mai important și mai rapid de tratat.

Acestea au fost primele săptămâni după Revoluție. Să zicem până prin martie. După care a urmat, bineînțeles, Piața Universității, unde, de asemenea, eram printre cei care transmiteau informațiile din Piață.

Să spunem celor care ne citesc, faptul că noi ne cunoaștem cam de atunci, din perioada Pieții -Universității.

În perioada Pieții Universității am fost în piață cu cei ce manifestau, dar nu eram încă student. Luasem examenul de facultate, dar făcusem armata într-o unitate cu o companie de teriști, într-o unitate specială, cu tineri proveniți din familii „cu probleme“.

Era un fel de batalion disciplinar, oarecum.

Da. După Revoluție ne-am dat seama, pentru că până atunci nu îndrăzneam niciunul să abordăm prea deschis situația personală. Dar după Revoluție ne-am lămurit. Erau sași care aveau rude de gradul 1 în Germania, erau tineri care se opuseseră într-un fel sau altul regimului sau care aveau printre membrii familiei lor persoane ce se opuseseră desigur regimului și care deci fuseseră trimiși pentru stagiu militar în același loc în care eram și eu.

A venit Revoluția, si am fost ultimul student teolog care a ieșit din armată. Deși ceilalți teologi au fost eliberați, eu, fiind în această unitate „specială”, m-am eliberat cu toți ceilalți teriști pe 31 martie. Până atunci, însă, aveam permisii în care lucram la ziar. Apoi a început Piața Universității. Și acolo ne-am cunoscut, aveam prieteni comuni și ne-am întâlnit și noi pentru prima oară și bineînțeles, apoi în Liga Studenților începând din octombrie ’90.

Să revenim. Tatăl tău a fost închis și persecutat exact până la declanșarea Revoluției.

Tata, împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Alexandru Chivoiu, Ștefan Niculescu-Maier și împreună cu multe alte persoane, de altfel acesta era grupul considerat promotor al acțiunii – au fondat o grupare care se numea „Acțiunea R“, care a scos un ziar ce nu a apucat să fie difuzat, a fost luat de securitate exact cum apăruse de sub tipar, de sub un tipar improvizat de dl. Chivoiu, care era tipograf la Casa Scânteii. Au fost arestați cu toții în intervalul 23-25 ianuarie 1989. Tata a rămas închis, dar fără ca noi să avem vreun act sau vreo confirmare că este deținut la securitate.

Știam că așa este fiindcă au venit cu tata acasă pe 26 ianuarie și au făcut o percheziție sub pretextul că de la un magazin pentru străini din apropierea redacției revistei „România Pitorească” – unde lucra tata atunci – s-ar fi furat niște valori. Și, chipurile, le-ar căuta. Acasă, însă, îmi vorbise de acțiunile lui, știam despre ce e vorba, și așa am putut să-i spun și mamei și celorlați din familie. Și, deci, știam că este la securitate, dar, oficial, dispăruse pur și simplu. Nu am avut niciun semn din partea lui și mama mergea în fiecare zi cu doamna Uncu, cu doamna Băcanu la Poliția Capitalei, la Ministerul de Interne, și li se spunea că nimeni nu are cunoștință de nimic și că nu se știe ce s-a întâmplat cu ei.

Deci familia n-a știut de soarta lor câteva luni, nu?

Câteva luni, da. De nici unul dintre ai săi. Nici de Alexandru Chivoiu, de altfel, pe care l-am cunoscut după Revoluție. De tata nu am știut nimic, nu l-am văzut până când, la 3 luni după arestare, în Sâmbăta Mare, în Săptămâna Patimilor, a apărut acasă și ne-a confirmat că a fost la Rahova închis și că va avea domiciliu forțat.

Domiciliul forțat era la Târgu Jiu, din câte știu.

Da. La Târgu Jiu. Deci imediat după Paște, în lunea din Săptămâna Luminată ´89 a trebuit sa plece la Târgu Jiu. Îl puteam vizita, primise cu chirie o garsonieră într-un bloc de muncitori. Îl puteam vizita, el, însă, nu avea voie să ne viziteze decât pentru cazuri excepționale. Trebuia să ceară avizul de la securitate și singura vizită pe care a făcut-o, de fapt, a fost ca să mă conducă pe mine la unitatea militară unde am început stagiul militar, la Râmnicu Sărat.

Era, practic, un deținut politic care era ținut sub observație permanent.

Exact.

Cum ai ajuns în Franța?

Păi fiind în cadrul Ligii Studenților, după retragerea lui Marian Munteanu am fost ales președintele Convenției Studențești bucureștene care regrupa facultățile din București și toate centrele universitare din București. Și în această funcție am coordonat mai multe manifestații, care au culminat cu cea de la 6 septembrie 1991 a foștilor deținuți politici.

În septembrie 1991 s-a introdus la Teologie un paragraf în regulament prin care ni se cerea să semnăm, ca studenți teologi, că nu mai participăm la nici o manifestare cu caracter politic. Altfel, nu puteam trece în anul următor. Deci nu era constrângător în sensul că aveai libertatea de a nu semna, dar dacă nu semnai, nu puteai să fii înscris în anul următor de studii. Atunci am scris la Saint-Serge, care era singurul institut ortodox din Europa Occidentală, considerând că este singurul care ar putea înțelege situația. Am trimis un dosar acolo, am fost acceptat și din 1992 am fost înscris la Saint-Serge, unde am luat licența în teologie. Saint-Serge fiind un institut format de rușii albi din exil în 1925.

Cum ai găsit societatea franceză. Te întreb pentru că sunt foarte multe mărturii ale foștilor deținuți politici sau oameni care au fugit de prigoana comunistă care, odată ajunși în Franța, au descoperit o intelectualitate extrem de legată de idealurile comuniste.

Da, așa este.

Foarte mulți au fost șocați pentru că au plecat dintr-o țară unde totuși exista o reacție la sistem, chiar și în anii ´80, dar odată ajunși în Franța, vorbim de Franța intelectuală, acolo -descopereau dintr-o dată că deveneau -marginalizați tocmai datorită -anticomunismului lor.

Am fost la fel de surprins, ca și persoanele despre care vorbesc, să constat acest lucru. Eu am ajuns în 1992, deci exilul românesc era încă un exil important, din care făcea parte Sergiu Celibidache, doamnele Brătianu, Paul Goma, Paul Barbăneagră, Paul Brădescu și mulți alții, foarte multe persoane cu orientări politice diverse, dar care erau unite de iubirea pentru țară și de dorința de a contribui la o schimbare a României. Deci, în cadrul exilului se făceau conferințe, încercări de prezentare a situației din țară, a trecutului recent al României, dar se și căuta găsirea unor căi prin care România și-ar putea relua locul în civilizația -europeană, locul pe care îl -merită în istoria europeană.

Am constatat, după decembrie ´89 că -intelectualii francezi au fost mai degrabă solidari, apoi încetul cu încetul au devenit evazivi, pentru a fi ulterior de-a -dreptul ostili încercărilor noastre de a arăta ce se întâmplă în țară, și ne-am trezit la un moment dat că, pur și -simplu, fără ca să existe o dezbatere publică, practic încetul cu încetul tot ce venea din partea unei -autentice rezistențe era -trecut sub tăcere și persoanele care aveau dreptul la opinie și la exprimare în-mass-media franceză erau persoane și nu se remarcaseră cu nimic în rezistența anticomunistă. Am fost desigur foarte uimit...

Prima vizită a unui șef de stat oficială a fost a lui François Mitterand la București.

Eram președintele studenților bucureșteni și eu am organizat ca președinte, eu am semnat hotărârile pentru manifestațiile împotriva vizitei lui și la Politehnică și în fața Ambasadei franceze.

Având în vedere că exista acest pilon extrem de puternic, de stânga, dominant în intelectualitatea franceză, practic nu prea era de mirare, nu?

Astăzi îmi dau seama că nu. Atunci am fost însă foarte uimit. Eu veneam dintr-o Românie condusă de Frontul Salvării Naționale și Ion Iliescu într-o țară pe care o consideram liberă și cu capacitate de a înțelege mărturiile și cu capacitate de analiză pentru a putea separa binele de rău. Dar, ulterior, mi-am dat seama că într-adevăr și societatea franceză fusese traumatizată într-un alt sens, într-un alt mod decât societatea românească, dar până la urmă către aceleași scopuri. De altfel, o frază pe care am găsit-o mult mai târziu în jurnalul lui Alexander Schmemann mi s-a părut revelatoare: „socialismul – când spui socialismul, în sensul ca antecamera comunismului – este răul, pentru că el ne minte asupra scopului vieții“. Ori exact asta este problema esențială. Și capitalismul e rău, dar capitalismul lasă posibilitatea să alegi, să i te opui sau nu. În timp ce socialismul te minte asupra scopului final al vieții.

Să revenim totuși la prezent. Acum înțeleg că sunteți în conducerea unui sindicat din Franța, un sindicat creștin.

Este singurul sindicat creștin – de fapt o confederație – care are, deci, ca bază, valorile creștine. Și eu sunt președintele pe Illee de France – zona care înseamnă Parisul și împrejurimile. Revoluția franceză interzisese dreptul lucrătorilor de a se asocia pentru a se apăra. Timp de 100 de ani au fost lupte în Franța, lucrătorii neavând drepturi, fiind interzisă prin lege asocierea lor pentru a se apăra. Abia după Napoleon al III-lea au apărut primele sindicate creștine. După lupte, deci, de câteva zeci de ani. Și aceste sindicate s-au grupat pe meserii, după modelul fostelor bresle. Fiecare meserie având sindicatul ei, și, împreună, formează Confederația Lucrătorilor Creștini din Franța (în franceză Confédération Française des Travailleurs Chrétiens).

Dacă tot am ajuns la această chestiune a sindicatelor, poate ne spuneți ceva despre ceea ce a înfierbântat agențiile de știri, și presa în ultima perioadă. E vorba de această mișcare – „Gilet Jaunes“ – a „Vestelor galbene“ – care pare a fi o mișcare spontană și care a bulversat întreaga viață social-politică în Franța. Ce ne-ați putea spune despre această mișcare care a uimit toată lumea?

În mod cert este o mișcare spontană, în ciuda a tot ceea ce s-a putut insinua câteodată, este o mișcare spontană. Nu este pentru prima oară când apar mari mișcări spontane în Franța. În anii ´80 a fost o mișcare spontană pentru învățământul privat catolic. François Mitterand și Partidul Socialist au vrut să interzică învățământul privat catolic și peste 2 milioane de oameni au ieșit în stradă la Paris pentru a-l apăra.

În presă au fost tot felul de discuții care vroiau să arate că e o mișcare, totuși, care a fost începută sau gândită din afara Franței, inclusiv s-a pus problema că ar fi, bineînțeles, mâna Moscovei...

Da. Am fost destul de uimit să văd asemenea manipulări, mai ales în presa românească, fiindcă în presa franceză mult mai puțin s-a dezbătut din acest punct de vedere.

Am auzit chiar zilele trecute la RFI, spunându-se că „Vestele galbene“ nu iubesc democrația și propagă ura în societatea franceză. Deci e o mare presiune mediatică împotriva acestei mișcări. Ce doresc, de fapt, „Vestele galbene“ de au reușit să coalizeze mass-media și nu numai mass-media, sunt foarte mulți intelectuali care vituperează împotriva acestei mișcări?

Trebuie, bineînțeles, din capul locului zis ceva: nu prea mai avem nici ziare independente, nici intelectuali independenți. Ca și în alte părți, precum în Europa de Est, și în Franța, din cauza acestor 40 de ani de dominare socialistă, avem doar grupuri de interese. Posturile de presă pot avea mai multe publicații, dar care la un moment dat reacționează la un ordin comun. Între intelectuali e același lucru. Foarte mulți au emisiuni de televiziune, au interviuri la radiouri publice sau în ziare de mare influență pe care nu vor să și le piardă. Și atunci, de la un moment dat încolo, sunt gata să susțină un punct de vedere care este cel al sistemului.

Ce aduce nou această mișcare, adică prin ce este deosebită de orice altă mișcare dinaintea ei, o mișcare spontană din Franța. E ceva care a bulversat pur și simplu societatea franceză.

Nimeni nu poate să spună ceea ce dorește ea, fiindcă e o mișcare spontană care în același timp nu are o organizare, o coloană vertebrală. Și atunci sunt mai multe revendicări, foarte diferite de la un grup la altul sau de la o persoană la alta. Eu însumi am participat, nu ca manifestant, ci ca ziarist independent, la aproape fiecare manifestare, în afara celor din luna ianuarie, și am stat de vorbă cu foarte multe persoane. Ceea ce pot să spun, concluzia mea, e că e o revoltă spontană și reală. Este Franța profundă, care nu mai suportă un sistem bazat pe structuri anchilozate și în foarte multe cazuri, dacă nu pe minciună, pe deformări flagrante ale realității.

Deci e o mișcare împotriva establishment-ului.

Exact! Este o mișcare împotriva establishment-ului și în același timp este o mișcare de revoltă a francezilor care lucrează, care și-au făcut datoria, care au răspuns încercărilor și chemărilor, și situațiilor cărora trebuiau să le facă față și care se consideră trădați. În marea majoritate a manifestanților sunt oameni trecuți de 35 de ani, sunt oameni care consideră că și-au făcut datoria și față de statul francez și față de patria lor Franța, și față de societatea franceză și consideră că sunt trădați de capii acestor structuri, care nu numai că îi trădează, dar nici nu-i mai înțeleg. De altfel, concluzia mea este aceasta: sunt două Franțe. Una, a structurilor aflate la putere, care a pierdut orice contact real cu Franța profundă, și această Franță profundă, care e neascultată, care nu are nici o tribună, care nu este întrebată niciodată în mod real ce gândește – s-a văzut acest lucru și când au trecut prin Parlament acea lege pentru căsătoria între homosexuali.

Care a fost făcută fără niciun fel de consultare populară.

Da. În schimb, poporul francez a fost atunci în stradă. În toate marile orașe au fost manifestații de sute de mii de persoane. Eu însumi am fost cu copiii mei și a trebuit să mergem pe jos până la manifestație, fiindcă trenurile erau arhipline. Toate gările erau pline de oameni care vroiau să meargă și pe lângă cei 1 milion care au manifestat la Paris, erau mii de oameni în gările din comunele limitrofe Parisului care nu aveau cum să se deplaseze, pentru a veni și pentru a se uni cu manifestanții din Paris. Dar legea a trecut, prin ratificare în Parlament. Niciun partid important din Franța nu a susținut revendicările manifestanților care au cerut referendum.

După aceste mișcări a apărut ca din senin un președinte care, după câteva luni, a și ajuns la putere – e vorba de dl. Macron. Cum e posibil ca un om cvasi-necunoscut sau, în fine, dacă nu cvasi-necunoscut – fără o carieră politică notorie – să ajungă direct în vârful statului francez?

Nu a fost decât vârful aisbergului. Până la el, Ségolène Royal era în Partidul Socialist. Numai datorită rivalităților interne a ajuns să fie contracandidata lui Sarkozy. François Hollande era nu un necunoscut, dar să zicem o persoană – eșalonul 4-5 al Partidului Socialist, pe care niciun socialist veritabil, dacă l-ai fi întrebat cu 2 ani înainte pe cine propune la președinția Franței, nu l-ar fi citat în primii 10 pe lista candidaților socialiști. La fel cum s-a întâmplat la noi cu Partidul Comunist, care s-a transformat în Frontul Salvării, ulterior s-a răspândit în toate partidele politice, și care la ora asta, evident, nu mai sunt comuniști, nu mai au o etichetă comunistă, dar perpetuează același sistem mafiotic până la urmă. Este același lucru și în Franța, unde fostele cadre socialiste, compromise, nu-și mai recunosc trecutul. Nici în Franța, nici în altă parte, nu a existat un proces al comunismului.

Asta e o chestie foarte interesantă. Deci spuneți că ar fi trebuit și în Franța să existe un proces al comunismului sau, mă rog, o acțiune de decomunizare?

Da. Un apel către lichele, ca să zic așa între ghilimele – în care ar fi trebuit ca anumiți istorici foarte mari, ca personalități culturale – anumiți scriitori, anumiți jurnaliști importanți – să-și recunoască greșelile. Însă nu s-a petrecut acest lucru, și aceleași persoane care în anii ´70 erau maoiste, în anii ´80 erau pentru un socialism cu față umană – exact ca mai târziu la noi, Ion Iliescu – în anii ´90 au trecut brusc ca reprezentanții unei democrații. Această mișcare petrecută la vârful ierarhiei culturale, s-a -repercutat peste ani și la nivel politic și social francez. Astfel, o persoană din politică aproape necunoscută ca Emanuel -Macron – care în 2016 a spus în interviu public „sunt socialist”, în 2017 a spus „n-am fost nciodată în viața mea socialist și n-am să fiu niciodată -socialist“, deși există înregistrări video cu ambele mărturisiri - în toamna următoare a putut să devină președintele Franței.

Dacă spui ceva despre globalism și efectele lui, ești marginalizat, scos din viața publică?

Da. Nu mai ești invitat în nicio emisiune, nu mai ești primit la niciun ziar de mare tiraj, nu mai ești căutat niciodată și, în plus, ești dat ca exemplu negativ, propozițiile sau scrisul tău fiind deformate, fără ca să te poți apăra, fără ca să poți justifica prin vreun fel acuzele ce ți se aduc, și încetul cu încetul se creează o cenzură ocultă care te elimină complet din viața publică. Este ceea ce s-a întâmplat cu scriitori francezi foarte mari, care imediat ce au îndrăznit să se pronunțe împotriva sistemului într-un fel sau altul, au fost trași la răspundere. Inclusiv un exemplu faimos – celebra actriță Brigitte Bardot – care la un moment dat vorbind despre pericolul islamic în Franța, a fost criticată și de atunci nu a mai fost invitată nicăieri în mass-media. Mi s-a întâmplat să constat cum gânditori ridicați până atunci pe piedestalul stângii, dispar după 2-3 afirmații publice care erau în sensul contrar „political corectness“-ului care se practică astăzi, precum știți.

Până la urmă, va fi cineva care va putea să preia această mișcare a „Vestelor galbene“? Adică există o tendință de a se transforma această mișcare civică socială într-o mișcare politică?

Nu. Nu cred că se va transforma într-o mișcare politică sau dacă se va transforma, ar însemna să se piardă tocmai esența acestei revolte populare, dar ceea ce cred că se va întâmpla sau sper mai degrabă să se întâmple, în sensul bun ce se poate spera, este ca ea să bulverseze sistemul actual și să îl repună în discuție. Vor veni alegerile parlamentare europene, vor veni alte dezbateri. Or, până la urmă ce poate rezulta din această mișcare a „Vestelor galbene“ este ca întreaga societate să-și rediscute principiile de bază. Franța se bazează pe o Constituție creată în anii ´50, este a cincea Republică, nimic nu mai este de actualitate din legea fundamentală a statului, și o analiză trebuie făcută. Problema ce se pune este existența în această clipă a celor două Franțe. Una – bine situată, care trăiește într-o lume a ei, complet închisă și care n-are nicio o legătură cu cotidianul și o Franța autentică, care se confruntă cu toate problemele și care este cea care ține încă tot ceea ce mai putem numi „spirit francez” în lume.

Există vreun partid de nuanță conservatoare în Franța care să poată prelua măcar o parte din substanța acestei mișcări.

Nu. Nu există niciun partid politic la ora aceasta care s-ar putea revendica din această revoltă, și tocmai acest lucru este înspăimântător, fiindcă sistemul politic francez este de așa natură, că mari mișcări populare nu se simt reprezentate, mari curente populare nu se mai simt reprezentate. Ori, asta înseamnă că partidele politice actuale trebuie să dispară și noi dezbateri și ideologii să reapară. Nu există un partid conservator, cum nu există oameni politici curați. Din partea dreptei liberale a Franței, evident, numită ca fiind dreaptă liberală ca să iasă scamatoria stângii de a numi dreapta tradițională ca fiind extrema dreaptă, pentru a o pune la zid și pentru a avea ca partener doar această dreaptă liberală, pe care socialiștii, de obicei, se înțeleg printr-un fel de succesiune la guvernare și de aranjament perpetuu. Dar lumea franceză o să mai fie încă reprezentată. Aceasta e foarte clar. E o fractură între omul politic actual și lumea pe care ar trebui s-o reprezinte.

Nici măcar Frontul Național n-o să poată prelua aceste nemulțumiri?

Nu. Frontul Național e un partid care a demonstrat că nu are un program stabil, mai ales în ultimii 4 ani, că nu este capabil să își creeze o structură populară și este un partid votat de nemulțumiți, în disperare de cauză. Mutatis mutandis, e ca un fel de vot din 2000 între Vadim Tudor și Iliescu. E o ocazie pentru toată lumea democrată să lupte pentru „valorile democrației”, când de fapt nu există nici un pericol de nicăieri. Fiindcă de fapt e supapa de care sistemul are nevoie.

Există pe internet imagini cu biserici din Franța care sunt demolate, cu catedrale... Un lucru uimitor pentru ziua de astăzi, dar..

Un lucru care este bine de știut este că în Franța, de la 1905 încoace, bisericile nu mai aparțin Bisericii, ci statului. Biserica merge pe dreptul de a utiliza interiorul lăcașurilor, zidurile și pământul sunt ale statului. E o lege care nu a fost votată decât în Parlament, fara a fi un referendum popular. Din 1905, toate bunurile bisericii au fost confiscate de stat. Fuseseră deja confiscate odată la Revoluția Franceză, recedate în momentul revenirii Regelui în 1815 – dar din 1905 au fost confiscate toate bunurile bisericești în așa fel încât, astăzi, Biserica Romano-Catolică nu este decât utilizatoarea lăcașului, dar nu proprietara lui. În așa fel încât statul, prin primăriile locale, poate pune terenul în vânzare și dacă un proiect este votat de consilierii municipali, urmează apoi proiectul de demolare a bisericii și construirea a altceva.

Chiar zilele trecute s-a pus în discuție ca în Franța să se folosească în actele publice denumirea de Părinte 1 și Părinte 2. E o chestiune foarte fierbinte în clipa de față și vroiam să vă întreb care este opinia francezilor despre această rescriere a biologiei.

Este într-adevăr în dezbatere dar, din păcate, este aceeași problemă a ocultei mediatice. În sensul că, în ciuda faptului că există anumite intervenții mediatice, nu este o dezbatere publică. Adică omul simplu nu are de unde, nu-și dă seama de discuțiile ce se poartă. Și nici de partea lor esențială, de fundamentul lor.

Asta s-a întâmplat și la noi și se întâmplă în continuare. S-a întâmplat inclusiv în timpul Referendumului pentru căsătorie.

Exact. Sunt rețelele sociale unde dezbaterile sunt mai animate, dar nu am văzut nicio mare dezbatere sesizată, nici vreo mare publicație asumându-și până la capăt o dezbatere, cu toate că în ciuda faptului există comitete de etică, comitete naționale care ar putea, dacă ar exista într-adevăr o libertate a gândirii, să ducă aceste dezbateri în mod normal. Numai că nu aceasta se dorește. Dacă un intelectual se pronunță, va fi citat trunchiat, va fi imediat acuzat că este purtător al unei ideologii de extremă dreapta, fără nici o analiză la ceea ce spune el în mod real și fără să aibă posibilitatea să se apere în fața valului de atacuri succesive care vor veni către el. „Vestele galbene“, înainte de orice, asta cer. Să existe o dezbatere populară. Să existe o dezbatere de la nivelul cel mai de jos către nivelul cel mai de sus. Acum sunt doar legi impuse de sus în jos.

Cum vedeți direcția în care va merge această mișcare populară?

Problema este că cei împotriva cărora ar fi aceste revolte, au totul de pierdut și nimic de câștigat. Ei nu vor să se pună în discuție. Ei la ora asta stăpânesc.

Este această stângă socialistă, acum globalistă, care de 40 de ani și-a întins tentaculele și s-a înstăpânit peste tot. Și care a creat această Franță artificială, de suprafață. Ei nu vor renunța la ceea ce au creat. Sistemul în sine e de-așa natură încât el nu are alte șanse. El nu se poate pune în discuție. El nu poate decât să cadă sau să se mențină. Din această cauză nu sunt foarte optimist fiindcă pe de o parte avem oameni care vor o revoltă spontană și oameni simțiți, care luptă, însă, cu un sistem bine împământenit de câteva decenii, și care are de partea lui toate atuurile. Dar Dumnezeu e mare și de la el, poate veni de fiecare dată o schimbare, atunci când ne așteptăm mai puțin. Or, cei care vin în stradă au de partea lor adevărul și buna credință. Cei care sunt la putere au și acest sistem bine pus la punct, un sistem absolut represiv.

Comentarii

loading...