Ilustram pagina de azi cu doua imagini frumoase ale colegului fotoreporter Marian Vilau. Am avut privilegiul de-a lungul anilor sa strabatem impreuna de cateva ori Transilvania, ultima data in aceasta vara, cand am ajuns pana in Tara Lapusului, apoi am trecut Muntii Gutai pe la Cavnic, pe un drum mai putin stiut, si am coborat pe Valea Marei pana la Sighet, pe Tisa, in nordul Romaniei, unde “se agata harta-n cui”. Aveam puncte fixe de reportaj, dar de-a lungul intregului nostru traseu, Marian a fost atent la divinitatea verii transilvane si a fotografiat din instinct, pentru sufletul lui, pentru Dumnezeu.
Nu voi comenta, desigur, imaginile lui Marian, dar acum cand le privesc, la sfarsitul unei veri convulsive a vietilor noastre si a lumii, claile de fan si casele inecate in gradini, intr-un sat din fabuloasa Tara a Lapusului, turma de oi pascand pe o colina blanda, sub geana padurii, fara sa-i pese ca un fotoreporter inspirat sprijina tunul fotografic pe capota masinii, sa-i capteze de la mare distanta tocmai linistea mioritica a prelingerii pe curbura lina a peisajului, oamenii Ardealului, barbati si femei, surprinsi la coasa, sau aruncand pale mari de fan uscat pe claile proaspete, toate acestea dau sentimentul statorniciei, al unei stabilitati si al unui rost, de la inceputul lumii pana acum: va trece si vara aceasta, cum va trece si viata noastra si a lumii acesteia, dar va ramane ceva in urma tuturor.
In toate imaginile pe care le am in fata (mult mai multe decat apar in pagina de azi) am sentimentul ca Marian l-a fotografiat in Transilvania pe Dumnezeu.
