In foaierul complexului bancar de pe Calea Victoriei (BCR), cu putini ani in urma sediul de trista amintire al BANCOREX, am avut placuta surpriza de a descoperi pe simeze trei tineri de mare talent, absolventi ai Academiei de arte frumoase, sectia pictura, la clasa maestrului Marin Gherasim. Bucuria este alimentata atat de calitatile picturii, dezvaluite prin vigoarea conturului si prin instinctul cromatic de un manifest rafinament, cat mai ales prin profunzimea atitudinii intelectuale fata de arta lor, in care sunt subliniate autentice framantari si interogatii din spatiul conditiei umane.
In tablourile Mariei Cismaru-Albinet, fiica regretatului si inegalabilului pictor Mihai Cismaru, deslusim o incitanta “iconografie” a misterului feminin, sau ipostaze ale unui “autoportret” launtric, personajele sale impunandu-se, pe de-o parte, prin senzualitatea discreta si generos configurata in culori subtil armonizate, iar pe de alta parte, in aerul usor enigmatic, dominat de o emblematica solitudine, ce pare sa obtureze calea oricarui dialog al acestor “femei” cu lumea din jur, chiar si atunci cand, in una dintre lucrari, apar trei personaje. Pe genericul acestei singuratati, exprimate cu forta unei autentice crize existentiale, “calatoria in interior” intreprinsa de tanara artista isi afla, cand si cand, un nu mai putin enigmatic tovaras de drum, fie bufnita, simbol al intelepciunii, fie cainele, mesager al vocilor de dincolo de viata, sau o pisica, integrata si ea sugestiilor din zona acelor trairi in care nevoia de afectiune coexista cu nostalgia prieteniilor pierdute, sau cu o neliniste premonitiala. Voluptatea bine stapanita a culorilor, in randul carora predomina rosul, galbenul, verdele sau ocrul, adeseori “pandite” de negru, explodeaza in lucrarea intitulata “Femeia jucarie”, unde acea cromatica fie contrastanta, fie complementara, face locul unui seducator triumf al “decorativului”, anuntand parca o zodie in care talcurile cele mai nobile si mai profunde sunt amenintate sa alunece in derizoriu.
In uleiurile Giorgianei Manea, acel aer enigmatic din privirea personajelor Mariei Cismaru pare sa se prelungeasca la nivelul expresiilor corporale. Fie contorsionate, fie aflate cu spatele la privitor, ceea ce le sporeste misterul, ele dau seama de o remarcabila plasticitate si induc in cei care le privesc o secreta armonie. Culorile in general calde, contrazise uneori de ambianta clar-obscurului, isi adauga un temei de eleganta si noblete prin acel galben-auriu pe care il intalnim cateodata si in alcatuirea icoanelor. Inrudite, dupa cum insasi artista o recunoaste, cu motive si vibratii ce amintesc de Jugenstil ori de Expresionism, aceste lucrari isi dobandesc insa o neindoielnica personalitate si prin acel “apel” la cunoastere si… recunoastere “epidermica”, chiar si atunci, ori mai ales atunci, cand, paradoxal, personajul ei ispiteste simturile tactile prin titlul “Nu ma atinge!”.
Lucrarile lui Cristi Daimond Suteu, infatisate in tuse puternice de rosu, albastru, brun, negru sau alb, ne fac martorii unui cu totul alt tip de mister, integrat capacitatilor Fragmentului de a biciui initiativa interpretativa a privitorilor. Cand ivite din spatiul unui decupaj anatomic si grabite sa prilejuiasca extazul in fata creatiei divine, cand trimitand la sangvinitatea dureroasa a jertfei, aceste tablouri in ulei pe panza ori tehnica mixta, intitulate provocator “Complexul lui Heidegger”, “Fragmente”, “Strigatul” sau “Ecce homo”, vadesc predilectia autorului pentru exprimarea metaforica si pentru o vitalitate exceptionala a “punerii in pagina”. Aceasta face ca unele “fragmente” sa para “a iesi” din tablou, in intampinarea privirilor noastre, parasind pentru o clipa acel fundal de rosu aprins, invaluitor.
Prin toate cele vazute si marturisite aici, cred ca ne aflam in fata unei expozitii cu valoare de mic eveniment pentru simezele bucurestene si pentru cei trei tineri absolventi, ori de edificator… “fragment” din destinul lor artistic, ce se anunta pregatit sa atace marea performanta.
