Agențiile naționale sau comisiile bruxeleze citesc etichete, măsoară cantitatea de zahăr, sare sau grăsimi din biscuiți și fac teste AND cărnii din lasagna congelată. Dovezile sunt greu de găsit, mai ales când nu știi ce cauți. Cum se definește calitatea? Să fie sănătoasă mâncarea, bună la gust, adecvată specificului national?
Concentrați asupra disputei cu producătorii, uităm însă o altă verigă, la fel de importantă a lanțului: retailul. Adică vânzătorii. Modul în care marile lanțuri tratează piața românească ne permite să vorbim de un dublu standard, iar dovezile nu sunt greu de găsit, se află în parcarea hipermarketului.
În occident, hipermarketurile nu își permit să blocheze suprafețele uriașe de teren pe care le ocupă în orașele din România, scoțând din circuitul urban zeci de hectare de parcuri, spații comunitare, de locuit etc. Evident, nu e vina lor că administrații corupte sau imbecile le-au dat autorizație în urbe, în loc să trimită hipermarketurile trimită pe câmp, ca ”afară”. Au ucis sute de afaceri de familie, au închis mii de locuri de muncă, au urâțit și aglomerat orașul.
Nu reamintesc acum de produse expirate ”uitate” în raft, nici de veșnicele dispute cu privire la etichete. Să rămânem în parcare, dacă discutăm de dublul standard practicat de marile lanțuri. Am văzut în Spania că, în parcări, cel puțin o parte dintre locuri aveau copertine care țineau umbră mașinilor. Să nu se încingă portbagajul, cât umpli căruciorul, să nu-ți sfârâie fleica luată din raft, până ajungi acasă.
Cât puteau pierde dacă își făceau pomană cu zece stâlpi și ceva tablă? Să nu facă doar profit ci și ceva umbră pământului, pe care l-au luat, repet, cu dublu standard, în marile orașe din România?
Văd că fac mare caz de CSR, de implicarea în viața comunității, spun că ajută copii, că investesc în protecția mediului etc. Superb exercițiu de PR. Dar o mică investiție, într-o copertină, cât să arate că tratează clienții de la noi la fel ca pe cei din Vest, se pare că nu merită românii.
