Lucrează, începând din 2001, ca avocat pentru Alliance Defending Freedom (fostă Alliance Defense Fund), organizație juridică având ca scop protejarea familiei și a libertății religioase, unde a ocupat și funcția de vicepreședinte.
Studiul lui Lavy prezintă date despre superioritatea căsătoriei în fața oricărui alt tip de relație sau uniune, atât pentru cei căsătoriți, cât și pentru copiii rezultați din relația lor, pentru a veni în sprijinul afirmației că autoritatea publică nu are niciun interes obiectiv de a anula acest statut special și unic al căsătoriei prin susținerea concubinajului sau legiferarea „uniunilor consensuale“ (parteneriatelor civile). Studiul premerge însă impunerea, pe cale jurisprudențială, în 2015, a „căsătoriei“ între persoane de același sex în Statele Unite ale Americii.
Introducere
Căsătoria are o mare valoare socială. Acum mai bine de 100 de ani, Curtea Supremă a Statelor Unite recunoștea căsătoria ca „baza familiei și a societății, fără de care nu ar exista nici civilizație, nici progres“.
Curtea descria mai departe căsătoria: „creând cea mai importantă relație în viață, având impact mai mare decât orice altă instituție asupra moralei și civilizației unui popor“. Judecătorul Holmes observa că „o formă oarecare de asociere permanentă între sexe este una dintre caracteristicile incipiente ale civilizației“. Această viziune asupra căsătoriei nu este bazată doar pe noțiuni învechite de relații de familie, ci pe mii de ani de experiență culturală. Căsătoria a fost baza ordinii sociale în națiunile civilizate de-a lungul istoriei.
Încă de la începuturile istoriei, căsătoria a însemnat întotdeauna mai mult decât o uniune sexuală de durată confirmată de anumite norme sociale sau ceremonii religioase. Căsătoria a însemnat mai mult decât sex; avea consecințe asupra identității și custodiei copiilor, administrarea și dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu, și asupra istoriei familiei pe mai multe generații, generând o moștenire și o asumare foarte durabile de identitate socială și istorie personală care implica statut social, obligații și așteptări.
Cercetări sociologice de prestigiu furnizează o argumentație amplă pentru a continua să tratăm căsătoria ca pe un statut singular, vrednic de a beneficia de protecția societății. Căsătoria este importantă pentru societate pentru că ea conferă o stabilitate și un angajament sporite relațiilor de familie; contribuie la starea de bine a individului; protejează membrii familiei cu responsabilități și obligații legale; conferă protecție fizică și emoțională femeilor și copiilor; furnizează valoare angajatorilor.
A. Eforturi de a echivala coabitarea cu căsătoria
Numeroase grupuri promovează schimbări în legislație care să permită tratarea coabitării ca pe un echivalent al căsătoriei. Institutul Juridic American recomandă ca statele să adopte legi care să ofere anumite drepturi „partenerilor casnici“ care au trăit împreună o anumită perioadă – chiar dacă motivul coabitării, pentru cele mai multe cupluri, este evitarea responsabilităților și consecințelor legale ale căsătoriei.
Alte grupuri militează pentru legi care să confere relațiilor homosexuale statut legal, sau politici de angajare care să trateze relațiile homosexuale ca echivalent al căsătoriei.
Cererile adresate angajatorilor de a oferi beneficii de „partener casnic“ au ajuns câmp de bătălie major în lupta pentru acceptarea socială a relațiilor homosexuale. Activiștii includ adesea cupluri heterosexuale în cererile lor de beneficii de tip „partener casnic“ pentru a obține mai mult sprijin pentru cauza lor.
Indiferent că efortul este îndreptat către obținerea unui statut social pentru cupluri homosexuale sau heterosexuale, scopul este același: „dărâmarea căsătoriei de pe piedestalul ei“ și eliminarea statutului ei unic.
Toate argumentele pentru beneficii de tip „partener casnic“ presupun că relațiile de coabitare sunt egale cu căsătoria și la fel de valide. Toate argumentele pentru beneficii pentru cuplurile homosexuale și pentru „drepturile civile“ ale homosexualilor, în general, au la bază presupunerea că relațiile homosexuale sunt egale cu cele hetero, și astfel egale cu căsătoria. Aceste presupuneri nu pot fi verificate empiric. Nu există nicio bază pentru a presupune că parteneriatele casnice de tip concubinaj în general sau relațiile homosexuale în special ar fi echivalente cu căsătoria.
Activiștii argumentează că faptul că un angajator conferă beneficii de tip „partener casnic“ arată că respectivul „recunoaște diversitatea și nevoile tuturor angajaților: toți angajații sunt egali, și de aceea relațiile lor sunt de asemenea egale“.
B. Coabitarea, în general, nu este echivalentul social al căsătoriei
1. Stabilitate și angajament reciproc
Coabitarea nu este egală cu căsătoria în ce privește stabilitatea și angajamentul. La rata divorțurilor din ultima parte a anilor ’90, aproape 60% dintre cuplurile care se căsătoresc pentru prima dată vor rămâne căsătorite pe viață.
În contrast, conform unui studiu, „două cincimi din concubinaje nu durează mai mult de un an, numai o treime durează doi ani și doar unul din zece durează cinci ani. Durata medie a coabitării este de 1,3 ani“.
Un studiu mai recent a stabilit că aproape jumătate din concubinaje se termină în maximum un an, iar 90% se încheie în maximum 5 ani.
Instabilitatea cuplurilor care coabitează apare, cel puțin în parte, datorită faptului că ele „tind să nu aibă același nivel de angajament reciproc precum cuplurile căsătorite, în ce privește dedicarea lor către continuarea relației, precum și în ce privește ezitarea de a o încheia, și sunt mult mai orientate către propria autonomie personală“. Deși efectul pe termen lung al nivelurilor în creștere ale concubinajului în Statele Unite nu este deocamdată clar, „există dovezi că înlocuirea pe scară largă a căsătoriei cu concubinajul în Suedia a dat acestei țări cea mai mare rată a disoluției familiale și a familiilor monoparentale din întreaga lume dezvoltată“.
Conform recensământului din 2000, 89% din concubinaje sunt cupluri heterosexuale despre care este de presupus că ar fi putut să se căsătorească dacă ar fi fost dornice să-și asume responsabilitățile aferente.
De fapt, multe concubinaje se sfârșesc în căsătorie, dar cuplurile care trăiesc împreună înaintea căsătoriei au cu 50% mai multe șanse să divorțeze.
2. Starea de bine individuală
Concubinajul nu este echivalent cu căsătoria în ce privește starea de bine fizică și psihologică. „Căsătoria este asociată cu starea de bine psihologică, sănătatea fizică și cu mortalitatea scăzută.“
Starea de sănătate a persoanelor care trăiesc în concubinaj este mai asemănătoare celor care trăiesc singuri decât celor căsătoriți. În plus, cei care trăiesc în concubinaj au mai multe probleme de natură psihiatrică și sunt și înclinați să fie disfuncționali în comparație cu cei căsătoriți.
Stabilitatea și dăruirea către o relație permanentă în cadrul căsătoriei contribuie de asemenea la o bogăție materială mai mare a cuplurilor căsătorite. Ele sunt mai înclinate să economisească, iar averea lor tinde să crească an de an.
În contrast, dăruirea reciprocă mai scăzută și accentul mai mare pus pe autonomia personală a celor care tră-
iesc în concubinaj împiedică dezvoltarea tipului de interdependență care produce câștig economic pe termen lung… Doar trăind împreună, chiar și pentru perioade lungi, nu creează bogăție în măsura în care căsătoria o face.
Un sociolog care a studiat cum structura familială afectează patrimoniul net (active minus pasive sau datorii) a descoperit că cuplurile căsătorite au acumulat cea mai mare bogăție netă, în timp ce cuplurile care trăiesc în concubinaj au aproape aceeași bogăție netă ca mamele singure, care în mod tipic nu posedă active.
3. Obligații legale
Concubinajul nu este echivalent cu căsătoria în ce privește obligațiile legale. Cuplurile căsătorite au o datorie legală să se susțină reciproc din punct de vedere financiar și, în funcție de împrejurări, să plătească unul altuia datoriile. Soțul/soția poate fi răspunzător/oare chiar de cheltuielile cu caracter medical ale celuilalt, când cel care a primit serviciile medicale și-a declarat falimentul personal.
Cuplurile care trăiesc în concubinaj nu au asemenea obligații legale.
4. Protecție pentru femei
Concubinajul nu conferă același nivel de protecție fizică pentru femei. Femeile căsătorite înregistrează niveluri mai scăzute ale violenței casnice decât femeile divorțate, despărțite sau care nu au fost niciodată căsătorite. Femeile care nu au fost niciodată căsătorite sunt de 4 ori mai înclinate să fie victime ale violenței casnice decât femeile căsătorite.
Studiile care compară în mod direct incidența violenței casnice între cei care trăiesc în concubinaj și soți arată în mod consistent că „concubinii sunt angajați în mai mare măsură în violență decât soții“. Un cercetător a sugerat că „însuși faptul de a fi parte dintr-o relație care presupune mai puțin angajament față de celălalt este posibil să creeze propria dinamică a agresiunii. Cum concubinii sunt mai puțin înclinați decât soții să fie dăruiți relației lor reciproce, rezultă că costurile asociate cu agresivitatea nu vor fi atât de mari pentru concubini precum pentru cei căsătoriți“.
5. Protecția copiilor
Concubinajul nu conferă același nivel de protecție fizică pentru copii. 70% din copiii partenerilor casnici „sunt copiii doar ai unuia dintre parteneri, ceea ce face ca aranjamentul să fie similar cu cel dintre copii și părinții vitregi“. Acești copii prezintă un risc mare de a fi abuzați. Preșcolarii care trăiesc cu un părinte natural și unul vitreg sau cu un părinte natural și concubin/ă „se estimează a fi de 40 de ori mai înclinați a fi abuzați decât copiii de vârstă similară care trăiesc cu doi părinții naturali“.
Un studiu privind abuzul îndreptat împotriva copiilor cu mame singure a devăluit că „deși partenerii mamelor se ocupau în proporție de 1,75% de îngrijirea copiilor, erau răspunzători de aproape jumătate din abuzurile săvârșite asupra copiilor comise de non-părinții ocupați cu îngrijirea copiilor“. Copiii sunt în mod clar mai în siguranță cu propriii părinți căsătoriți.
Concubinajul sporește de asemenea probabilitatea ca un copil să crească fără o relație cu tatăl. Un studiu arată că 40% din copiii mai mari de 4 ani născuți în afara căsătoriei nu-și văd niciodată tații, iar 25% își văd tații mai rar de o dată pe lună. Mai rău, se pare că vizitele din partea taților care nu au custodia copiilor poate avea un impact negativ asupra unora dintre aceștia, mai degrabă decât unul pozitiv.
Prin urmare, chiar o relație continuă cu un tată necăsătorit nu poate conferi copilului beneficiile căsătoriei.
6. Valoare adăugată adusă angajatorului
Angajații care trăiesc în concubinaj (sau în coabitare, sau în forma parteneriatului civil) au performanțe profesionale net mai slabe decât angajații care sunt căsătoriți. Mai mult decât atât, s-a constatat că angajații căsătoriți, în mod special bărbații căsătoriți sunt mult mai productivi, sunt mult mai fideli și prezintă un risc mult mai mic de a renunța la locul de muncă.
„Bărbații căsătoriți sunt mai eficienți decât cei necăsătoriți, deoarece instituția familiei asigură un climat cu o viață așezată, liniștită și echilibrată. Totodată, aceștia prezintă o rată scăzută a absenteismului de la locul de muncă și sunt mult mai puțin predispuși să părăsească locul de muncă sau să fie concediați.
În locurile de muncă unde productivitatea poate fi măsurată în mod direct s-a demonstrat că bărbații căsătoriți sunt considerabil mai productivi decât cei necăsătoriți.“
C. Concubinajul persoanelor de același sex nu este echivalentul social al căsătoriei
Distincțiile dintre concubinaj și căsătorie sunt, în general, aplicabile în cazurile cuplurilor formate din persoane de același sex sau formate din persoane de sexe opuse (bărbat și femeie). Nu există date empirice care să indice diferențe.
În țări precum Olanda, în Scandinavia, Canada sau în statul Massachusetts nu există date care să arate în mod clar că există o diferență substanțială între, pe de o parte, concubinajul (coabitare, parteneriat civil) persoanelor de același sex și, de cealaltă parte, „căsătoria“ persoanelor de același sex. Totuși, există diferențe indiscutabile între relațiile persoanelor de același sex și căsătorie care vor continua să existe indiferent de statutul legal.
1. Procrearea
Relațiile formate din persoane de același sex nu sunt egale cu căsătoria din punct de vedere al procreării (reproducerii). 100% din cuplurile de același sex sunt sterile. Niciunul dintre bărbații parteneri ai unui cuplu de același sex nu poate naște un copil fără o mamă-surogat. Niciuna dintre femeile partenere ale unui cuplu de același sex nu poate naște un copil fără un donator de spermă. În ambele cazuri enunțate mai sus, dacă unul dintre partenerii unei relații între persoane de același sex produce (are) un copil, acest fapt nu constituie procrearea (nașterea) dintre cei doi parteneri. Așadar, prezumția legală privind paternitatea cuplurilor căsătorite nu poate fi aplicată cuplurilor cu persoane de același sex. Iar un copil născut și dat în custodia unui cuplu cu persoane de același sex va fi defavorizat și lipsit de relația firească, protectivă, naturală cu o mamă sau cu un tată.
În cartea „The Case for Same-Sex Marriage“, William Eskridge Jr. scoate în evidență impactul pe care îl are incapacitatea de a procrea (de a naște copii) a relațiilor „familiale“ ale cuplurilor de același sex:
„O particularitate a experienței noastre a fost accentul pus pe «familiile pe care le alegem», după cum fericit formulează antropologul Kath Weston. Aceste tipuri de familie sunt înțelegeri fluide, solubile, independente de înrudirea, de legătura prin sânge și prin lege. Deseori marginalizați, alienați de către rudele lor de sânge, persoanele homosexuale sunt mai predispuse să-și bazeze suportul emoțional pe actuali(e) sau foști/foste iubiți/iubite, prieteni apropiați și vecini. Vă puteți imagina la ce complexitate se poate ajunge dacă în acest «tablou» (sistem, rețea) adăugăm și copii. Având în vedere faptul că cuplurile de același sex nu pot naște copii prin eforturile lor personale, trebuie să apară în acest cadru o persoană terță (o a treia persoană) cum ar fi: un fost(ă)
soț/soție, sau un donator de spermă, sau o mamă-surogat, sau un părinte sau o agenție care să ofere un copil spre adopție. «Familia pe care o alegem» poate și are întotdeauna nevoie de o persoană terță (a treia persoană). Cuplurile gay și lesbiene (homosexuale) influențează, inventează și patentează idei de configurație a familiei, iar căsătoriile homosexuale nu ar împiedica în mod grav crearea «familiilor lărgite pe care le alegem».“
2. Statutul istoric
„Relațiile între persoane de același sex nu au avut niciodată în istorie statutul de căsătorie“.
„Instituția căsătoriei definită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, implicând în întregime nașterea și creșterea copiilor în cadrul familiei, este arhicunoscută încă din vremea Cărții Genezei. De-a lungul istoriei, majoritatea civilizațiilor importante au confirmat acest concept și, totodată, au recunoscut în mod universal și total că relațiile între persoane de același sex constituie o gravă deviere. Singurele culturi care se presupune că ar fi acceptat relațiile între persoane de același sex au fost culturile primitive sau civilizațiile aflate în decădere (declin). Până și în perioada din Grecia Clasică relațiile homosexuale au fost considerate ca fiind anormale.“
„Niciodată în istorie, nici măcar una dintre mărețele civilizații ale lumii nu a recunoscut din punct de vedere legal faptul că acele cupluri formate din persoane de același sex sunt echivalente cu căsătoria.“
3. Fidelitatea
Relațiile între persoane de același sex nu includ sub nicio formă aceeași idee fundamentală de fidelitate, credință, devotament precum se regăsește în cadrul căsătoriei. Cu mult înainte de a exista legile civile care să guverneze căsătoria în America, bărbații și femeile se încredințau unii altora pentru întreaga viață, iar majoritatea covârșitoare a acestora rămâneau împreună și erau credincioși, loiali, devotați. Legile din zilele noastre privind căsătoria reflectă tradițiile care existau înainte ca legile să fie decretate. În ciuda numărului deplorabil de divorțuri și a sexualizării culturii americane, majoritatea cuplurilor căsătorite sunt credincioase, fidele. Un raport complex privitor la practicile sexuale a descoperit faptul că, pentru cuplurile căsătorite, „o majoritate covârșitoare sunt credincioase atât timp cât căsătoria este intactă“.
De fapt, raportul arată că rata fidelității sexuale în cadrul căsătoriei era mult mai mare decât ne putem imagina din literatura de consum: „Dintre oamenii căsătoriţi, 94% au avut un partener în ultimul an. Cuplurile care locuiau împreună au fost aproape la fel de fidele, 75% din oamenii care nu s-au căsătorit, dar care locuiau împreună au avut un singur partener în ultimul an. 80% din oamenii care au fost anterior căsătoriţi şi coabitau la momentul chestionării au avut un partener în ultimul an“.
Dimpotrivă, fidelitatea sexuală este rară în relaţiile homosexuale. Un studiu legat de cuplurile de acelaşi sex între bărbaţi a raportat că în 66% din cazuri bărbaţii au avut relaţii sexuale cu altcineva decât partenerul lor în primul an de relaţie, crescând la aproximativ 90 de procente dacă relaţia a durat mai mult de 5 ani. Chiar şi cei care propun „căsătoria“ între persoane de acelaşi sex admit că infidelitatea sexuală printre bărbaţii homosexuali ar rămâne probabil prevalentă, chiar şi dacă ar fi redefinită căsătoria. Aşa cum spune Andrew Sullivan, „este mai probabil să existe o înţelegere mai mare a nevoii de relaţii extraconjugale între doi bărbaţi decât între un bărbat şi o femeie“.
Un studiu recent legat de relaţiile homosexuale, din Olanda, a descoperit că bărbaţii cu parteneri stabili au, în medie, opt parteneri sexuali de ocazie pe an.
În ceea ce probabil este cel mai extins studiu asupra relaţiilor de acelaşi sex, de la această dată, cercetătorii au descoperit că numai 15,0% din bărbaţii homosexuali şi 17,3% din femeile lesbiene au avut vreodată relaţii care au durat mai mult de 3 ani. Doar câţiva au stat împreună mai mult de 10 ani (4 din 252 de bărbaţi şi una din 138 de femei).
4. Legea şi politicile ar trebui să fie bazate pe generalităţi, nu pe excepţii
În timp ce unele cupluri trăiesc împreună în relaţii informale mai mulţi ani, aceasta nu reprezintă experienţa obişnuită pentru cuplurile de acelaşi sex sau de sex opus. În schimb, „cei care locuiesc împreună şi sunt în relaţii pe termen lung sunt în dezavantaj (în termeni de calitate a relaţiei şi de angajament) faţă de cei care au locuit împreună pe perioade mai scurte şi faţă de cei care sunt căsătoriţi“.
Rezultatul este adesea o creştere semnificativă a ratei depresiei. De aceea, orice cuplu coabitant care rămâne împreună pentru mai mulţi ani şi are o relaţie bună este o excepţie neobişnuită de la regula generală. Aşa cum a recunoscut judecătorul Posner, când a respins o reclamaţie despre protecţia egală a unei femei care locuia cu un bărbat de mai mult de 20 de ani: „Legea şi politicile sunt bazate pe general mai degrabă decât pe idiosincrazie“.
Concluzie
Guvernul şi angajatorii privaţi, istoric vorbind, au adoptat mereu politici care susţin şi încurajează căsătoria, deoarece valoarea socială a căsătoriei cântăreşte, de departe, mai mult decât valoarea altor tipuri de relaţii. Studiile din ştiinţele sociale demonstrează fără echivoc faptul că o căsătorie oferă beneficii pozitive pentru indivizi, angajatori, angajaţi şi copiii lor.
„Parteneriatele civile“ nu oferă aceleaşi beneficii sociale ca şi căsătoria şi nu merită susţinerea societăţii. Guvernul şi afacerile ar trebui să distingă foarte clar între cele două tipuri de relaţii inegale. Precum Aristotel a observat în Etica Nicomahică: „Nedreptatea apare când… inegalii sunt trataţi egal“.
Traducere și adaptare de Bogdan Stanciu
