Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

De vorbă cu istoricul clipei. Timpul lui Ion Cristoiu

De vorbă cu istoricul clipei. Timpul lui Ion Cristoiu

Anul acesta, scriitorul și gazetarul Ion Cristoiu împlinește 70 de ani de viață și 50 de ani de carieră publicistică.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Când editorii mi-au sugerat ca ideea interviului să fie despre omul Ion Cristoiu și, în general, interviurile care vor urma să fie despre omul în sine, omul care implicit a realizat ceva în viață, mi s-a părut o idee extraordinară, ceea ce mi se pare și acum. Dar, în cazul celui care a revoluționat presa din România, este un pic mai greu să-l smulgi din infernul contemporan. Preferă să rămână în posteritate ca scriitor, nicidecum ca jurnalist, mai degrabă ca autor de texte. Rămâne un pesimist la început de mileniu, un pesimist pentru care timpul nu mai are răbdare. 

 

RL: Maestre Ion Cristoiu, anul acesta numărați 50 de ani de activitate scriitoricească, de carieră, dar și 70 de ani de viață. Vă sperie această vârstă, această trecere? 

Ion Cristoiu: Da, nu-mi imaginam niciodată că o să împlinesc 70 de ani, mi se păreau oamenii de 70 de ani mai mult decât bătrâni. Mă sperie această vârstă  pentru că văd că nu mai e timp, de aceea mă miră unii oameni de vârsta mea care ies la proteste. Chiar nu mai e timp, chiar nu mai am timp… Sunt atâtea lucruri de făcut, atâtea proiecte am în cap încât calculez și eu că nu voi putea să le duc până la capăt. Nu mai am timp fizic. Din acest punct de vedere, -această vârstă este o spaimă, sigur, este o iluzie că sunt tânăr. Fidel Castro spunea într-un interviu, și asta e o mare nenorocire, că atunci când ai 70 de ani te crezi de 20 de ani, dar nu ești. Sigur, te părăsesc și forțele de a lucra toată noaptea și de a scrie. Probabil, pentru ceilalți eu par bătrân, pentru mine nu par încă. Cel puțin nu am îmbătrânit sufletește, poate mai târziu se va întâmpla și asta. Nu știu.

 

La cei aproape 70 de ani, cum vi se pare lumea prin care ați trecut?

Am avut un mare noroc. Am prins două regimuri, două epoci istorice – socialismul și capitalismul. Spuneam într-un interviu, care a stârnit pe vremuri un mare scandal, că sper să nu prind și revenirea la comunism, sau la o altă formă de orânduire. Am avut noroc că, spre deosebire de dumneavoastră, tinerii, am trăit, totuși, perioada anilor ’89-’90-’91. Nu veți avea ocazia să vă întâlniți cu -astfel de vremuri, nu se mai întâlnesc vremurile alea. Să prinzi o astfel de perioadă în toiul vârstei, al maturității, și să fii și ziarist, martor al istoriei la asemenea răsturnări de destine, de regimuri, de țări și de epoci, e un mare lucru. Da, din punctul acesta de vedere am fost un om norocos. 

 

Ați absolvit în 1971, la Cluj, Facultatea de Filosofie. Vom dezvolta pe parcursul acestui interviu povestea alegerii acestei discipline și viața studentului Ion Cristoiu. Dar acum aș vrea să dați și o notă, o dimensiune filosofică a trecerii dumneavoastră prin viață.

Da, am terminat Filosofia la civil, cum spun eu, nu la „Ștefan Gheorghiu“, cum spun alții. Este o trecere de la fanatismul personajelor lui Camil Petrescu. Fac o paranteză: eu mi-am dat lucrarea de stat cu filosofia lui Camil Petrescu. Eram o mână de oameni care ne numeam camilpetrescieni... Ce  lume era! Eram un grup. Mi-a plăcut mult, ca tânăr, la vremea respectivă, mă identificam cu personajele petresciene, gen Gelu Ruscanu, Ștefan -Gheorghidiu etc. Pe măsură ce înaintezi în vârstă îți dai seama că fanatismul ăsta, care e valabil și în politică – de fapt, Camil Petrescu este creatorul, ca personaje, al teroriștilor de azi, bolșevici, islamiști, care credeau în dreptate absolută –, nu are nuanțe. Ei, pe măsură ce îmbătrânești îți dai seama că viața este mult mai complexă. M-am îndepărtat mult de personajul petrescian, am avut revelația oportunismului și grandomaniei lui Camil Petrescu. Există, după părerea mea, o evoluție de la fanatism la complexitate și, în final, o evoluție spre un mult mai mare scepticism. Acum nu mai cred în ardoare, în sentimente, în revoluționisme…

 

Aveți atâtea ceasuri pe birou, în bibliotecă, peste tot. Să dăm cu unul dintre ele timpul înapoi și să ne întoarcem în Găgești, satul în care v-ați născut. Făcând o paralelă, tot peste timp, între satul Găgești Deal, comuna Bolo-tești, și Siliștea Gumești, satul Moromeților lui Marin Preda, avem două constante. Nu aveți o amintire idilică a vieții de la țară, în proza dumneavoastră satul e dur, nicidecum romantic. Nici Preda nu avea o amintire senină a acelei perioade…

Nu, pentru că și eu, și Marin Preda ne-am născut și am trăit la țară. Cei care au scris bine și frumos despre bunici care stau în burta sobei și spun povești, sau mama care te sărută pe frunte în timp ce adormi, sunt oameni de la oraș care se duceau din când în când la bunici. Mie mi-a plăcut foarte mult romanul „Moromeții“ pentru că am dus o viață la țară așa cum era. La 5 ani păzeam gâștele, la 6, vaca. Marea mea problemă era că, deși citeam de la 5 ani și ajunsesem o mare vedetă a raionului Panciu, aveam cele mai multe cărți citite de la biblioteca comunală, mama mea era prim-ministru – considera cititul o pierdere de timp, tata era un soi de președinte de partid.

 

O viață dură, de ne-imaginat astăzi pentru generația fast-food, o viață fără sentimentalisme, fără drăgălășenii inutile…

Pe mine m-a sărutat mama prin anul III sau IV, când eram student la Filosofie și, mirat, mă întrebam ce a apucat-o. Și eu am aceeași relație cu fiica mea, care e la Bruxelles. Nu le am cu sunatul și interesatul: „Ce mai faci, te pup, te-ai măritat?“. Dau un exemplu. Dacă are nevoie de ceva, mă sună, dacă nu mă sună stau liniștit că ea este bine și nu are probleme. Un bun tată, o bună mamă nu se văd din faptul că își sună în fiecare oră fiul ori fiica și le spun că-i iubesc și că-i giugiulesc. În viața particulară am aceeași atitudine ca și față de patrie. Caragiale spunea că toți cei care trăncănesc despre patrie, despre mamă nu le iubesc. Nu cred nici în ținutul de mână al celor de 60 de ani, care merg în public și se țin de mână, e ceva în neregulă. Viața privată este o viață care nu trebuie să transpară, sentimentele nu se traduc în drăgălășenii. Eu sunt de la țară, așa că nu cred în drăgălășenii: „Te pup, ce mai faci?“. Iar după ce mori îți aruncă manuscrisele. Prefer să am relații reci. E doar un exemplu.

 

Iluziile lui Ion Cristoiu

Cum este omul Ion Cristoiu, are iluzii, are prieteni?

În viață am învățat un lucru fundamental. Prefer să nu am nicio iluzie. Una dintre sintagmele mele, care enervează pe mulți, este aceea că nu am prieteni. Viața m-a învățat că, în momentul în care investesc în ceva sau în cineva, acel cineva, acel ceva mă vor dezamăgi.

 

Sunteți un om dificil?

Nu, nu este adevărat, e o imagine falsă. Nu sunt nici dificil, nici hachițos. S-a creat o falsă imagine a mea că nu pot lucra cu patronii. Dar, când simt că patronul vrea să mă dea afară, plec eu primul. În toate cazurile am plecat la timp. Poate că sunt dificil acum, când mă iluzionez, ori la telefon când trebuie să intru în direct, sau în studio, până să înceapă emisiunea, când le spun fătucelor alea despre istoria modernă a României, despre Antonescu, Hitler sau despre căderea Bizanțului. Îmi dau seama că vorbesc într-un deșert.

 

Când vă întoarceți la Găgești, acasă, cum vă privesc oamenii, cum vă vorbesc?

Nu am relații, niciodată nu m-am dus la aniversările liceului, ale școlii sau ale facultății. Credeți-mă: ideea să-i văd din nou... Mă enervează când mă întâlnesc cu cineva și îmi povestește de când eram noi copii. Nu țin minte pe niciunul. Nu sunt un arogant, Doamne ferește, dar nu am relații. Îl mai întreb din când în când pe frate-meu cine e ăla sau ce mai face. Stau pe o fundătură de deal, uitată de lume, mulți sunt plecați în Italia, la muncă și, fără să vreau, îi mai surprind pe câte unii spunând: Ce facem, mergem mâine la Roma? Și mă amuz! Păi eu, dacă plec la Roma, mă pregătesc o lună de zile. Păi și cum facem? – continuă dialogurile. Păi, ne vedem mâine în centru (centrul satului, de obicei la monument – n.red.) și luăm microbuzul.

 

Maestre, de-a lungul carierei dumneavoastră ați participat la o mulțime de conferințe de presă, unele povestite atât de expresiv și surprinse genial în cărțile de satiră și în notele de călătorii. Mai tinerii noștri confrați nu știu ce frenezie ne cuprindea în cadrul unei conferințe de presă mai de soi – mape, plase, punguțe, agende dichisite, pixuri etc. Cum v-ați imagina de cealaltă parte a cordonului roșu? Cum ar fi Ion Cristoiu personaj principal al unei conferințe de presă?

Nu m-am imaginat niciodată, din acest motiv nici nu am intrat în politică. Adică eu să dau socoteală fătucelor. Mă și gândesc cu groază cum aș arăta răspunzând la întrebări idioate gen: De ce ați furat? Cum ați furat? Ce mai faceți?

 

„Fătuca“ din presă

Aveți un mic dicționar inventat de dumneavoastră, printre care, alături de „pițifelnic“, „cârnățar“ (de presă – n.red.), apare și acest termen: „fătucă“…

Da, cuvântul „fătucă“ eu l-am inventat. E mai greu de explicat acest cuvânt. Este o fată neîmplinită din toate punctele de vedere, și fizic, și intelectual. Parcă le văd pe la conferințele de presă. Dacă sunt de la televiziuni știu sigur ce să întrebe, pentru că li s-a zis din redacții ce să întrebe. N-au nicio grijă, pun întrebarea și pleacă. La Cotroceni, sunt speriate ca nu cumva purtătorul de cuvânt să le ridice acreditarea și, astfel, vor muri de foame. La televiziuni, de regulă, sunt angajate de patroni care le dau niște firimituri și ele sunt fericite că apar în direct și le vede mamă-sa la televizor. Dar să știți că dacă pun mâna pe tine și te simt că depinzi de ele sunt fiare. Nu cred în duioșia fătucelor, ele sunt fătuce cu stăpânii, dar când devin stăpâne nu v-aș sfătui să aveți de-a face cu ele.

 

În pseudo timpul dumneavoastră liber, în loc să stați la umbra unui palmier, pe un șezlong și cu un cocktail în mână, ați preferat, în vestă, ca un român rupt în fund, să colindați toată lumea. Din Cuba lui Castro și până în biroul oval al Casei Albe, de sub zidurile Kremlinului și până în biroul lui Bashar al-Assad, și am dat un mic exemplu. Din toate aceste vânturări prin lume s-au născut savuroasele însemnări de călătorie în note satirice. Cum este Ion Cristoiu turistul?

Eu consider și sfatul meu pentru toți oamenii care s-au pricopsit cât de cât este că singurul mod în care merită să cheltu-iești niște bani este acela de a face călătorii culturale, de lucru. Eu niciodată nu am fost și nu mă duc într-o călătorie ca să stau la soare, pe plajă. Anul trecut am fost cu soția la Salonic, în Grecia. Și am stat la plajă. După jumătate de oră m-am plictisit de moarte. Am citit tot ce se putea citi, am cărat vreo zece cărți cu mine. O călătorie pentru mine este un lucru foarte serios. Înainte de a începe o astfel de călătorie mă documentez, citesc tot ce este posibil despre locul respectiv. Notele mele de călătorie sunt note ironice, m-au uimit întotdeauna aceste genuri literare și am remarcat faptul că toți cei care au făcut note de călătorie sunt culți, toți au avut emoții. Eu am fost și am văzut-o de două ori pe Gioconda, dar nu m-a impresionat teribil. Mi s-a părut o conferință de presă ținută cu o starletă. Vin toți, se înghesuie și fac poze. La acest aspect mă refer. Toți cei care au scris note de călătorie nu sunt impresionați de viața de zi cu zi a celor care locuiesc în locul pe care îl vizitează. Spre exemplu, în cadrul notelor mele, cred că am vreo 100 de file despre -WC-uri. Am fost în Biroul Oval. M-am stricat de râs, mi s-a părut o comedie de prost gust cu ăia care simulează, stau în fața -șemineului. E un teatru ieftin. Din acest punct de vedere aceste scrieri sunt văzute de un român rupt în fund, sintagmă pe care am dat-o ciclului de note. E unul din Găgești care se duce și el pe acolo și vede lumea înaltă.

„Nimic nu este mai important, mai decisiv în viața unui om decât întâmplarea“

 

RL: Ați început scrierile satirice cu „Veselie generală“, carte publicată în 1992. 

Ion Cristoiu: A fost înainte volumul „Personaje de rezervă“, dar titlul edificator pentru mine este „Veselia generală“,  pentru că veselia mi se pare cea mai idioată stare. Mi se pare că România este permanent într-o veselie generală. Toate vor trece, noi rămânem cu acel „je m’en fiche“. Sunt, atunci când scriu satiră, inspirat mult de literatura rusă, nu de Caragiale. El nu este, după cum s-ar crede, magistrul meu în scris. Atunci când scriu, unde mă duc, selectez automat numai absurdul, văd aberațiile. Noi, ca oameni, ca români, dar și ca scriitori satirici, ar trebui să fim fericiți pentru că trăim o viață care produce comic în fiecare zi. Suntem într-o realitate a noastră. La noi, în fiecare zi viața politică și socială creează comic.

 

Cu gâștele pe baltă, mai apoi cu vaca de lanț, ați început în Găgeștiul natal să citiți la vârsta de 5 ani. Anii au trecut și cititul a rămas tot o pasiune, o patimă chiar. Când ați încetat să mai citiți din plăcere și când ați început să citiți din necesitate?

Asta e o mare dramă la mine. Eu sunt un cititor pătimaș. Și acum, să fereas-că Dumnezeu să scap la o lectură că nu mă las până se face dimineață. Am -această pasiune pentru lectură de când eram copil. Din nefericire, acum, când citesc ceva mă întreb la ce îmi folosește. Una este să citești de dragul de a citi, alta este de dragul studiului. Cred că după terminarea facultății am trecut la lectura profesionistă, cum îi spun eu – cu creionul în mână. Dar acum nu este lectura-patimă pe care am avut-o când eram copil și, asta e, mai participam și eu la diverse sindrofii. Și la un moment dat m-am plictisit, iar gazda avea o cameră alăturată, iar pe jos, peste lut, avea așternute ziare. Așa că m-am apucat și am citit toate ziarele alea. Eu, când intru undeva, primul lucru pe care îl fac este să văd biblioteca. În primul rând, cum e ordonată, ce cărți are. E foarte important felul cum este așezată biblioteca. Poți să ai o bibliotecă în care ai strâns cărți – și nu dau nume – sau, cum am eu, poți să ai o bibliotecă ordonată.

 

Pentru că tot suntem la capitolul cărți, vă propunem un exercițiu de imaginație plasat într-un viitor sau într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. În urma unei catastrofe naturale sau umane, ați avea de ales să salvați niște cărți. Care ar fi acestea?

Eu am scris odată un eseu despre rolul nefast al cărților în viață. Dacă crezi în această lume a cărților, -te-ai terminat. Chiar și în cărțile dramatice binele învinge răul. Nu este adevărat, în viață binele nu învinge răul. Cărțile te pot forma, dar te pot și influența. „Don Quijote“, după părerea mea, este o mare satiră la adresa cărților, adică personajul e atât de tembel încât ia în serios lumea din cărți. Dacă ar fi o carte pe care aș vrea să o salvez este „Suflete moarte“ a lui Gogol.

 

Ați fost vreodată, în cariera scriitoricească, pătimaș pe vreun subiect, personaj sau moment istoric?

Da, din nefericire sunt suficient de idiot ca să devin pătimaș pe vreun subiect, pentru ca, mai apoi, să regret. Este, cred, și o ușoară involuție a mea ca publicist. Am impresia că atunci când eram mai tânăr eram și mai talentat. Când îmi revăd textele de atunci, asta mi se pare. Eram mai puțin obosit atunci. Mai ales în anii ’90 cred că eram și mai rece. Pe măsură ce îmbătrânesc parcă devin mai pătimaș, ceea ce cred că este o prostie și o greșeală. Politicienii te pot dezamăgi de la o zi la alta. Este și greșit pentru că, la un moment dat, te împaci cu ei. Cred că eram mult mai bun la Evenimentul Zilei când eram mult mai rece, eram ca un observator. Acum regret până și pamflete pe care le-am scris despre unii, mai ales că a fost o pierdere de timp.

 

Cine nu v-ar cunoaște, v-ar citi la un moment dat un pamflet sau un editorial, sau v-ar vedea la televizor. Mai apoi, v-ar întâlni pe stradă și i-ați părea un om cu totul diferit.

Corect, așa este. Toți marii pamfletari au fost oameni de treabă. În scris eu îmi creez personajul sau personajele. Dacă cineva s-ar lua după scrisul meu, ar zice că sunt un tip feroce. Nu este adevărat, sunt un om foarte de treabă. Camil Petrescu spunea că toți marii pamfletari au sângerat când au fost atacați. Eu când scriu, scriu despre un personaj ideal.

 

Sunteți, poate, cel mai bun jurnalist român. Ce lăsați să treacă înainte – emoția sau frenezia meseriei?

Frenezia profesională înseamnă curiozitate, eu și acum sunt un om curios și tot timpul, când ceilalți iau o informație drept o simplă relatare, eu o iau ca știre. Și mă întreb: de ce? Merg pe firul știrii. A dispărut, din păcate, această curiozitate profesională care, pe lângă talent, ar trebui să-l caracterizeze pe un gazetar. Jurnalistul nu trebuie să aibă nicio emoție. Eu am o sintagmă – jurnalistul, și în mijlocul apocalipsei, trebuie să transmită la rece că a venit apocalipsa și că e sfârșitul lumii. El trebuie să transmită cu corectitudine, repet, la rece, din mijlocul apocalipsei, știind că după ce se va termina transmisia piere și el. Dar n-o zice publicului, nu se lamentează.

Fake news este un -fenomen vechi de când lumea, dar în ultima vreme a căpătat noi valențe. Care sunt acestea?

Pentru fake news, care este diferit de știrea falsă, sunt folosite rețelele de socializare. Eu nu cred în fake -news-ul întâmplător, prin acest termen se înțelege ceva care se rostogolește. Ca să se rostogolească pe internet – și, la vârsta mea, credeți-mă sunt în materie de internet mult mai priceput decât mulți tineri – este nevoie de o mașinărie, de ceva organizat, pentru că nu are cum altfel. Ea este manipulatorie, este plasată și apoi preluată. În România, problema mare este că această știre de pe Facebook, bloguri etc. este preluată de presa mare. Nu se verifică, nu se merge la sursă, este o totală lipsă de profesionalism și, la fel de grav, de subiecte.

 

Iar de aici, maestre, oricine în mediul online este un jurnalist, scriitor, analist, liber să-și dea cu părerea. Cum spunea și Tudor Arghezi – orice om care bate un cui într-o scândură se cheamă că a creat ceva, fie și o gaură.

Noi, românii, suferim de un sindrom, eu îl numesc al lui Cocoșilă, personaj din „Moromeții“ lui Marin Preda. Bine, avem mai multe, cum ar fi absența verificării critice, din acest motiv suntem și așa de ușor de manipulat. Cocoșilă, un țăran din Siliștea Gumești, vorbește în Poiana lui Iocan despre politica de la București ca și cum ar fi, cel puțin, Regele. E atât de sigur și bazat în ceea ce spune... Ei bine, acesta este românul! De zeci de ani, puțini m-au oprit pe stradă ca să mă întrebe, ca să afle ceva. Nu, toți mă opresc ca să-mi spună teoriile lor, ba chiar mai mult, să-mi spună cum ar face ei presă în locul meu. Meseria de gazetar este o meserie pe care nu o poate face altcineva decât gazetarul. Numai la comuniști, prin anii ’50, am mai întâlnit ideea de gazetar amator. Eu din 1990 scriu în fiecare zi pagini întregi de proză, eseu, editoriale... Nici nu știți ce înseamnă să scrii în fiecare zi; dacă adun doar editorialele fac o bibliotecă. Eu, după 50 de ani de gazetărie, sunt egal cu cel care scrie pe Facebook. Care este diferența între mine și unul care își dă cu părerea despre politică internă sau despre Orientul Apropiat. Eu cred în ideea de talent.

 

Ați avut deziluzii și regrete și, spuneați la un moment dat, tot ca un regret, că ați avut succes cu lucruri pe care nu -le-ați luat în serios.

Asta este o lecție mare de viață. După părerea mea, nu știu la ceilalți, niciun moment important din viață nu a fost expresia unei rațiuni. Niciodată nu am stat să cântăresc o decizie, să mă gândesc toată noaptea, să plec sau să nu plec de acolo. Eram la Realitatea lui Silviu Prigoană, unde făceam un talk-show. Aveam tot timpul cu mine o servietă îmi care îmi țineam lucrurile pregătite. Știam că o să plec, așa era viața. Și, într-o seară, i-am anunțat că de mâine nu mai vin, și am plecat. Exemplul cel mai bun a fost cu Evenimentul Zilei. Ce aveam de ales, să aștept să mă dea ăia afară?! 99% din lucrurile pe care eu le consideram rele au fost bune. Faptul că am plecat la timp de undeva a fost bine. Deciziile fundamentale din viață, care par la început proaste, luate sub instinct nu sunt de fapt proaste, sunt chiar bune și te ajută mai mult în viață. Pe mine m-a stricat foarte mult Facultatea de Filosofie, m-a făcut reflexiv, atent la nuanțe. Până la urmă, viața merge înainte prin fapte, nu prin reflecțiile și raționamentele noastre. Acum, la 70 de ani, pot mărturisi că nimic nu este mai important, mai decisiv în viața unui om decât întâmplarea. Cine crede că își croiește drumul... Viața mea este un lung șir de decizii luate absolut absurd, nu am avut niciun moment de decizie rațională. 

 

Parafrazând un titlu al unei cărți pe care ați publicat-o în 1999, „Un pesimist la sfârșit de mileniu“, sunteți acum, la început de mileniu, tot un pesimist?

Da, sunt. Și o să mor pesimist. E cel mai bine să fii pesimist. Din nenorocire, pesimismul vine din spiritul meu satiric, a devenit un obicei. Care să fie fericirea? Că mai scriu încă o carte, poate asta. Pot să scot din ceea ce am publicat, eseuri și proză, încă vreo zece cărți. Farmecul este atunci când scriu. Când trebuie apoi să stilizez manuscrisul, să mă duc la editură, să stabilesc când o să apară mă plictisește de moarte. În general, când am terminat de scris textul, nu mă mai interesează. Viața mea este, din acest punct de vedere, un lung șir de proiecte pe care nu le-am dus până la capăt.

 

Suntem aici, în biroul lui Ion Cristoiu, atelierul de creație, turnul de fildeș, spuneți-i cum doriți. Este o ocazie și un privilegiu, dar ce vedem aici?

Un dezastru, dar organizat. În primul rând, vedeți numai cărți. Am o mare problemă. În momentul în care citesc o carte uit s-o mai pun la loc, dar ele sunt orânduite. Vedeți ceasurile care îmi atrag atenția că timpul trece. Peste câteva luni fac 70 de ani și nu mai am timp. 

 

Biblioteca lui Cristoiu

Eu am un mare avantaj, chiar uriaș: uit ceea ce am citit – spune maestrul. Care este explicația? De când – și veți vedea în cadrul interviului – s-a apucat să citească din necesitate, maestrul Ion Cristoiu citește cu creionul în mână, face adnotări, pune semne, uneori mâzgălește, iar dacă le întâlnește prin bibliotecă, își dă seama că le-a mai citit, așa că recurge la un șiretlic, le cumpără din nou și le citește ca și cum ar fi prima dată.

Comentarii

loading...