Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Placa memorială executată de sculptorul Mihai Ecobici

Placa memorială executată de sculptorul Mihai Ecobici

Excluși, întemnițați

Anul 1947 a însemnat pentru România întreruperea unui parcurs firesc și o lungă perioadă în care destinul poporului român a intrat pe un făgaș nedorit, lăsând urme adânci în evoluția noastră ca națiune.

Maria Capelos 0 comentarii

Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar.

Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist. Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989. Adusă pe plan material într-o situație catastrofală, minată din interior, Academia Română a trăit, în prima jumătate a anului 1948, momente apăsătoare. Prizonieră a noii puteri, era împinsă spre o altă lume, ca și România. Anii de împlinire și de libertate pe care-i trăise de la înființare, strângând sub cupola ei, în țara întreagă liberă, cărturarii națiunii, se încheiaseră. Academia Română era luată în stăpânire de noul regim instaurat la 30 decembrie 1947. Independența ei, respectată mai bine de opt decenii, rămânea o amintire. Academia Română a primit o teribilă legătură. Era „capturată“ de regimul totalitar și, în același timp, suferise o epurare draconică. În capitolul „Academia prizonieră“, din Istoria Academiei Române scrisă de istoricul Dan Berindei, se menționează că cei dintâi membri activi care nu erau cuprinși în decretul prezidențial din 1948 au fost următorii: la Secția Literară – Dimitrie Caracostea, Petre Antonescu, Lucian Blaga, Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Theodor Capidan, Ștefan Ciobanu, Ion Petrovici, Sextil Pușcariu, Constantin Rădulescu-Motru. La Secția Istorică epurarea a fost și mai radicală. Din 16 membri activi existenți la 8 iunie 1948, nu au fost cuprinși decât doi. Au fost eliminați Nicolae Bănescu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Costin, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Petre P. Negulescu, episcopul Nicolae Colan, Ion I. Nistor, preotul Niculae M. Popescu și generalul Radu R. Rosetti. Nici membrii activi ai Secției Științifice nu au beneficiat de un regim mult îndulcit! Au rămas în afara decretului Nicolae Vasilescu-Karpen, Horia Hulubei, Georghe Ionescu-Sisești, Constantin Motăș. Din domeniul științelor umaniste au fost scoși din Academie 22 de membri activi, iar din cel al științelor exacte și naturale 4, deci un total de 26 de eliminări din rândul celor 47 membri activi în ființă la 8 iunie 1948.

 

De ce se făceau vinovaţi intelectualii

Prin Decretul prezidenţial nr. 1454/12.VIII.1948, au fost numiţi membrii Academiei R.P.R., fără nominalizarea a 100 de academicieni. Lista academicienilor eliminaţi a rămas nepublicată. Din cei 100 de academicieni excluşi, 23 au fost întemniţaţi – iar dintre aceştia 13 au decedat în puşcării sau imediat după eliberare.

În discursul de dezvelire a plăcii memoriale, referitor la cei 113 membri ai forului îndepărtaţi în 1948, acad. Păun Ion Otiman amintea: „Vinile lor fundamentale erau, în cea mai mare parte, acelea de a se fi dedicat cercetării limbii şi istoriei naţionale, studiilor clasice, folclorului, ştiinţelor, muzicii, dreptului, de a fi făcut «elogiul satului românesc» şi de a fi scris «Trilogia culturii», de a fi preamărit credinţele strămoşeşti, de a se fi opus cedării în faţa ultimatumului sovietic şi a Dictatului de la Viena, de a fi construit în Transilvania instituţiile culturale româneşti după 1918, de a fi stabilit regulile demografiei istorice ştiinţifice, de a fi fondat psihologia experimentală, de a fi zburat aparate mai grele decât aerul, cu mijloace proprii la bord“.

Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului a reconstituit destinul concentraționar al părinților democrației românești, prezentat pe www.memorialsighet.ro, printre ei aflându-se și o parte dintre academicienii excluși și întemnițați.

 

Silviu Dragomir (1888-1962)

Istoric, participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 și secretar al acesteia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române (1928), fost ministru de stat, apoi ministru al Minorităților; autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre Țările Române în epoca medievală, despre revoluția de la 1848 din Transilvania, precum și al monografiei conducătorului acesteia, Avram Iancu. Arestat la 1 iulie 1949, el a fost internat la Sighet în mai 1950 timp de 24 luni, detenția fiindu-i „justificată“ abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat în 1955 și a murit 1962, la Cluj.

 

Ioan Lupaș (1880-1967)

Istoric, participant la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române (1914), apoi membru titular (1916), președintele Secției de Istorie a Academiei Române (1932-1935), fondator, alături de Alexandru Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920), a scris lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei și despre unirea tuturor românilor. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI numărul 559/1953. A fost eliberat la 5 mai 1955.

 

Gheorghe I. Brătianu (1898-1953)

La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică“ a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu s-a înrolat voluntar, având consimțământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, și pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotușului și trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina și este rănit din nou.
Studiază Istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva și Napoli, obține doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga și, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanțe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câțiva mai înainte. În 1943 devine membru plin al Academiei Romane. În 1947 i se stabilește arest la domiciliu în București, unde revizuiește și termină patru dintre lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română. În mai 1950 este arestat fără mandat și dus la Penitenciarul Sighet, unde va muri în 1953. În memoriile unui camarad de suferință se spune că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război și întreruptă definitiv de anii de detenție, este una din cele mai obiective și convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spațiul carpato-pontic.

Comentarii

loading...