“Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”
NICHITA STANESCU
Exista prejudecata potrivit careia daca plangi esti un om slab si in orice caz de o calitate intelectuala indoielnica. Superioare sunt, deci, fiintele care nu plang si care judeca tot ce vad strict cerebral.
Intr-adevar, e jenant sa plangi la un spectacol prost sau la citirea unei telenovele. Lacrimile, insa, nu sunt o rusine daca te podidesc in clipa in care vezi un film bun sau citesti o carte puternica. Prejudecata aceasta conform careia plansul ne aseaza intr-o lumina dezavantajoasa este chiar gresita fiindca in acest fel, cum am mai avut prilejul sa spun, uitam ce inseamna darul lacrimilor, faptul ca exista o teologie a lacrimilor si multi Sfinti Parinti nu s-au rusinat de plansul lor. Prin darul lacrimilor are loc umezirea divina a mintii. Lacrimile sunt binefacere si izbavire, si cine, dupa o perioada de traversare a desertului, reuseste in sfarsit sa planga, se numara printre cei fericiti, caruia Domnul i-a acordat gratia izbavirii. Maica Domnului lacrimeaza din cand in cand si tocmai acele icoane sunt adevaratele icoane facatoare de minuni…
Imi amintesc, bunaoara, ca spre finalul Idiotului, atunci cand am citit scena cutremuratoare desfasurata in fata cadavrului Nastasiei Filipovna, vegheata atat de cel care o injunghiase, Pavel Rogojin, dar si de iubitul ei mistic, printul Miskin, spre rusinea mea, am plans. Altcineva imi povestea ca in momentul in care a vazut pentru prima oara Hamlet in celebra versiune cinematografica a lui Lawrence Olivier, cu legendarul actor in rolul principal, tot in finalul piesei, atunci cand Hamlet moare, dupa ce Ð Slava Domnului – omorase destul, nu si-a putut opri lacrimile.
Cu toate acestea, se cuvine sa facem diferenta intre plansul tiganesc, zgomotos, melodramatic, si plansul care, cum am spus, este ca o izbavire si curata deopotriva sufletul si mintea. Mintea, de ganduri uscate, sufletul, de trairi obscure. Plansul, in forma lui superioara, e ca o cainta, o redemptiune, o rasucire a intregii fiinte care pana in acel moment intepenise in rele. De aceea, imi si doresc sa avem cat mai multi plangatori printre noi. Ei, prin efortul lor, dar si prin darul care li s-a acordat, sunt ispasitorii unei umanitati care nu stie decat sa dispretuiasca, sa sfideze, sa priveasca cu o aroganta tembela toate cele neintelese. Tot prin plans ajungem sa integelem lucruri ce pana atunci ne fusesera ascunse. Plansul este asadar si calea spre cunoastere si cine plange cunoaste Universul in toata splendoarea acestuia. Oare ce se intampla cu Aliosa in clipa in care are viziunea lumii rasturnate in abisul ochilor sai inlacrimati? Oare nu cunoaste?
O ultima observatie: cei carora le sunt refuzate lacrimile nu sunt superiori, asa cum isi inchipuie, ci, dimpotriva, prosti si nemernici. Dumnezeu ii poate trage si de maneca fiindca ei tot nu vor vedea nimic, nu vor cunoaste nimic, nu vor iubi nimic…
Dan Stanca
