Ceea ce urmeaza aici nu este o cronica de specialitate. Despre filmul lui Cristi Puiu s-au spus atat de multe lucruri incat a mai adauga o vorba pare curata prostie. Nici nu as fi avut de gand sa scriu daca, vazand filmul, la finalul acestuia nu as fi ramas cu gura cascata.
M-am intrebat daca regizorul si scenaristul au avut in vedere respectivul detaliu sau acesta s-a infiltrat in textura filmului mai presus de vointa lor. Daca s-au gandit si au prevazut, e bine, dar daca nu s-au gandit, atunci biruinta filmului este cu atat mai mare. Aceasta din simplul motiv ca o opera adevarata, pentru a-si realiza implinirea, poate sa se inalte deasupra capetelor celor ce au gandit-o si sa impuna un sens nebanuit. Despre ce este vorba?
Fara sa apara la chip, fara sa iasa in fata spectatorilor, ultimul medic, acela despre care aflam ca in sfarsit l-ar opera pe pacient, e vorba despre un neurochirurg, are un nume aparent banal, in fapt coplesitor. Care este acesta? Anghel. Asadar, neurochirurgul care aplica lovitura de gratie nefericitei fiintei omenesti purtata prin spitale, precum un damnat prin bolgii, nu se cheama oricum, ci Anghel, adica inger. Ingerul mortii este acela care-l preia pe pacient, ii va sparge cutia craniana si astfel va reusi sa-l elibereze dintr-o viata a saraciei si umilintei.
Este asadar semnificativ ca, intr-un asemenea film, facut intr-un registru realist, aproape naturalist, care nu si-a propus o miza spirituala, aceasta, totusi, pe nebanuite, suprinzator si fermecator, se instaleaza in finalul operei si-i da acesteia un sens major. Nefiind vorba doar de o critica a sistemului sanitar din Romania, chiar daca dialogurile, atmosfera, totul, par sa trimita intr-o asemenea directie, filmul are o deschidere superioara si, simplu spus, prezinta coborarea omului in infern, cercurile infernului pe care-l strabate, dominate de fiecare data de personaje emblematice, in cazul nostru, medicii. Primul este grobian, al doilea persiflator, al treilea, rece si pragmatic, si in sfarsit al patrulea, cel care va pune opera in fapt, nici nu se arata la chip, dar il cheama Anghel.
Habar n-am daca strainii care au vazut filmul s-au gandit la o asemenea asociere. Poate i-o fi frapat faptul ca unul din numele mici ale personajului este Dante, dar aici aluzia e prea stravezie pentru a avea un veritabil efect artistic. Dincolo insa de toate aceste observatii se impune cu forta un singur lucru: “Moartea domnului Lazarescu” este de fapt o intalnire cu Ingerul. Dar evitand sa faca un film retoric, grandilocvent, incarcat de simboluri care poate ar fi obosit, regizorul a ales discursul alb, aproape de un grad zero al scriiturii, ca tocmai in final sa ne rezerve, daca totusi asta a avut in gand, surpriza.
Este un exemplu de arta superioara care, eliadesc vorbind, dovedeste ca sacrul se ascunde al naibii de bine in profan.
