Retin din antologia Pamant transfigurat a stralucitului poet crestin Ioan Alexandru aceste versuri: “Trece-vor graiurile universului/ se va stinge-n tarana seara Pamantului./ Lampile vor orbi/ Si-n vazduh va amuti larma cucuvailor. Vulturii se vor retrage/ In nevazut si taria vederii/ Se va preface-n amurg/ Toate se vor aduna in acea matca usoara de nimic/ Din care smulse au fost de Duh la inceputuri/ Atunci te vor vedea pe Tine/ Cum ma vezi si ne-om cunoaste/ Indeaproape cuvant din cuvant/ Putere din putere. Dimineata fi-va/ Fi-vor ani si reveni-vor blande-n vested vant aprinsele tulburatoare zari/ Ce ne hraneau nadejdea altadata/ Pamant si cer vor trece ca o facla/ Din umbra sfantului mormant/ Ramane-va lumina din vapaie/ Ramane-va uitarea din cuvant. Ramane-va iubirea iubitoare/ Din saraciile ce sunt”. Poem lung, aparent simplu, de fapt dificil… Poemul se intituleaza previzibil, “Cerul si Pamantul”.
Se stie, Ioan Alexandru a inceput prin a fi Ion Alexandru, publicand o poezie care a atras imediat atentia criticii prin forta ei neobisnuita, magma contorsionata, eruptie a unei lave de la mari adancimi. El venea dinspre intuneric si cauta lumina cu o asemenea pasiune incat toti criticii, oricat de sceptici si mofturosi, in fata puterii sale neprefacute s-au declarat invinsi.
Ca brusc, peste un numar de ani, Ion sa devina Ioan si astfel Botezatorul, cel care tipa in pustie si doreste transfigurarea lumii, sa ajunga un cantaret la strana, ilustrata religioasa pentru uzul celor multi. Evident, aceasta este o extrema a interpretarilor la care nu subscriem intru totul. Trecerea de la Ion la Ioan nu a fost chiar devitalizanta pentru viitorul poet crestin. Ioan Alexandru nu a ramas doar un imnograf obedient, convenabil partidului si tuturor activistilor culturali. Ioan Alexandru, ardelean pur sange, e odrasla din plamada lui Goga si Cotrus, neimpacat cu nici o ordine in afara celei celeste.
Poezia citata exemplifica intalnirea dintre forta sa originara, neprelucrata si linistea, subliniez, totusi autentica ce a coborat asupra sufletului si versurilor sale. Ioan Alexandru are constiinta trecerii celor pe care le vedem. Poezia lui nu e cu totul pozitiva si triumfalista, ci este o poezie in care mijeste fericit apofaticul. Ce vers mai apofatic decat acesta? Ramane-va uitarea din cuvant… Oare nu uitarea le stinge pe toate? Daca in miezul logosului exista uitarea si ea ramane, nu inseamna aceasta ca ceea ce trece tocmai prin trecerea sa, tocmai prin felul cum ne sterge mintile lasa, divina pecete, acest vestigiu misterios al adevaratei saracii in duh de unde altadata – cine stie? – va erupe din nou aducerea aminte? Intr-o lume crestin primordiala ca aceea pe care o visa Ioan Alexandru a fi sarac este principala virtute. Dupa ce renunti, dupa ce ajungi arat si semanat de iubirea iubitoare, saracia ce lumineaza la randul ei aduce bogatii nemasurabile. Vulturii se vor retrage in nevazut. Dar si cand se vor intoarce asupra ochilor nostri…
