Dupa Nichita Stanescu sa ne intoarcem asupra unui alt poet contemporan, Daniel Turcea, despre care se vorbeste parca din ce in ce mai putin, dar al carui volum Epifania, aparut in 1982 la editura Cartea Romaneasca, in prestigioasa colectie de poezie Hyperion, a fost la acel moment o revelatie si probabil nu conteneste sa vorbeasca celor care, cum ar fi spus autorul, desi nu sunt poeti, le e sete de lumina.
Sa citam un fragment din poemul Marturisire din postumele Poemele de dragoste. “Eu am uitat si frica si tristetea/ nu mai am de strabatut/ decat propria-mi umbra, inserarea fiintei mele,/ Doamne, am aflat celor ce au sfarsit un inceput…
Daniel Turcea a fost poet si in acelasi timp si-a depasit conditia. Anti-imanentist, a fost indragostit de transcendent si de transparenta, cautand mereu cu fervoare si smerenie inexprimabilul. Poezia din care am citat este un bun exemplu al fortei sale de autodezmarginire.
Am uitat si frica si tristetea… Care sunt lanturile omului decat tocmai aceste doua coordonate? Frica – daca nu ne-ar mai fi frica, ne-am inalta la ceruri, tristetea – daca nu ne-am posomori tot timpul, am cunoaste Providenta. Totusi, dupa o asemenea marturisire clara si fara echivoc pe care cei mai multi nici o considera poezie, Daniel Turdea se intoarce spre proprii sai critici si le ofera un vers aproape de neinteles fata de cele mai sus, dar care contine o taina densa. Nu mai am de strabatut decat propria umbra, inserarea fiintei mele… Adica dupa ce ai uitat ce-i aceea tristete, cum mai ai de parcurs propria-ti umbra?
Se poate, fiindca in viziunea poetului umbra nu se confunda cu simpla stare sufleteasca depresiva. Umbra ca si inserarea fiintei reprezinta propriul nostru trecut, depozitul de inaintasi pe care fiecare om il duce in spate si care ii franeaza ascensiunea. Chiar daca ai invins tristetea, nu inseamna ca ai invins nostalgia… Umbra, inserarea tocmai asta semnifica. Mai avand de strabatut umbra, poetul are de mantuit si mistuit propria sa nostalgie fata de nesfasitul card de stramosi pe care fiecare faptura nascuta dintr-o mama si dintr-un tata, la randul lor nascuti din alta mama si alt tata il duce in spate, damnare si sigiliu ale indentitatii.
Cei care se inalta la ceruri, cei care reusesc sa-si inghita obarsiile si sa le transmute intr-un mare dor fata de ce este mai presus de origine pamanteasca, cei care se adreseaza Domnului cu putere si naivitate spunandu-i ca au aflat inceputul celor ce au un sfarsit, aceia nu mai au umbra fiindca tot ce a fost trecut li s-a asternut in fata, ca o mare promisiune pentru invierea din ceruri. Nu-i mai intereseaza sfarsitul cu ritualul pe care-l presupune, nici caravana de nostalgii, ci inceputul adevarat, acela ce ne este tuturor parinte, dar nu in trecutul parintilor, ci in viitor, pe verticala nasterii ceresti. Printr-o asemenea poezie Daniel Turcea face o distinctie clara intre ce inseamna suferinta personala, nostalgie colectiva, sfarsit obstesc, dar mai ales inceput ca radacina in ochiul lui Dumnezeu. Poate el a si ajuns acolo si e lumina din lumina de Craciun.
