Ne place sa ne laudam, ne place sa fim laudati. Fiti sinceri: nu va place sa fiti ridicati in slavi chiar cu laude pe care faptele voastre nu le pot arata? E un pacat frumos, omenesc. Numai ca trebuie sa tinem seama de el. Altfel, acest pacat ne coboara in banalitate, in derizoriu. Iata ce spun despre laude doi moralisti francezi: Ingramadirile de epitete Ð proasta slavire; numai faptele lauda si chipul in care le povestesti (La Bruyere). Iar La Rochefoucauld ne da un sfat foarte intelept: Dojenind, poti elogia, si laudand, barfi. (Asa e, daca vrei sa-ti bati joc de cineva, il lauzi cu adjective la superlativ).
Pacatul laudei il avem de cand suntem scolari mici si vrem sa ni se puna pe cap coronita. Cand ajungem la varsta parului alb spunem despre noi (si, mai ales, ne place sa ni se spuna) ca am slujit numai adevarul, semenii, tarisoara etc. Ce mult ne place sa fim inzorzonati cu adjective frumoase! Ce mult ne place sa se spuna despre noi ca suntem cel mai… extraordinar, nemaipomenit etc. Si cand colo, nu vom lasa pentru “posteritate” decat urme pe nisip…
Cea mai potrivita zicere despre laudele cu care ne inzorzonam este expresia biblica slava desarta. Fie ca suntem oameni de rand, fie ca am ajuns sa pacalim lumea (oameni politici, asa-zisi artisti, scriitori etc) suntem tare mandri de slava noastra desarta. Aceasta expresie exprima cu adevarat pacalelile si neputintele noastre.
