Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Părintele paroh Grigore Luțai:  "Grigore Dan Adamescu provine dintr-o familie de cărturari"

Părintele paroh Grigore Luțai: "Grigore Dan Adamescu provine dintr-o familie de cărturari"

Slujitorul întru Hristos Grigore Luțai vine dintr-o lume plină de legendă, din străvechiul ținut al Maramureșului și Sătmarului, fiind preot paroh al Săpânței încă din 2 februarie 1990.

Marian Garleanu 0 comentarii

Slujitorul întru Hristos Grigore Luțai a re-ctitorit împreună cu răposatul Dan Grigore Adamescu și Mănăstirea Săpânța – Peri, aflată la numai 800 de metri de granița cu Ucraina. O ctitorie veche de 600 de ani a voievodului Dragoș – descălecător de țară, din neamul Mușatinilor.

Spune despre Dan Grigore Adamescu, căruia i-a fost și duhovnic până la sfârșitul vieții, că era un „adevărat trăitor cu duhul întru credința ortodoxă“! „Dan Grigore era mai ales o persoană smerită; nu a vrut niciodată să facă publice donațiile sale către Biserică și, în general, faptele sale bune le voia taine între el și Dumnezeu! Îmi spunea mereu: «Frate Grigore, te rog să nu-mi pomenești numele în lume!». Din punct de vedere duhovnicesc este o dovadă grăitoare de înaltă smerenie creștină. Să dea Dumnezeu să-i țină țărâna ușoară și să-i ierte păcatele sale lumești!“

RL: Cum l-ați cunoscut pe Dan Grigore Adamescu și din ce familie se trăgea?

Grigore Luțai: Știam că Dan Grigore Adamescu vine dintr-o familie de cărturari, fiind fiul marelui român Grigore Adamescu, originar din Vâlcea, autorul celor două cărți de conștiință ale românilor: „Imperialismul catolic“ și „Iredentismul maghiar, boală fără leac“. Cărți care au zguduit din temeli Vaticanul, semnate cu pseudonimul Grigore Nedei la mijlocul anilor ’90.

L-am cunoscut și pe fiul Dan Grigore Adamescu la București, când acesta abia venise din Germania și-și începuse afacerile în țară, prin 1990-1991.

Simțeam că sunt legat sufletește de acest om prin prisma viziunilor ortodoxe și profund românești ale familiei sale. Noi, transilvănenii și mai ales maramureșenii, avem un mare of; am suferit mult sub ocupația austro-ungară, din pricina persecuțiilor ce s-au revărsat asupra noastră, a românilor ortodocși. Iar eu, ca preot ortodox, cunoscând și având argumente istorico-teologice, m-am atașat ca stare duhovnicească de familia Adamescu în general și de Dan Grigore în special.

Am mers la București să-l întâlnesc pe acest român de excepție, cărturarul Grigore Adamescu (Grigore Nedei), autorul acestor cărți ce țin loc de o Sfântă Scriptură a ortodoxiei românești. Am luat sute de exemplare din aceste cărți, pe care le-am împărțit preoților și enoriașilor din țara Oașului, a Maramureșului și din toată Transilvania.

Cartea „Imperialismul catolic“ este, în opinia mea, cea mai argumentată lucrare științifică despre originea ortodoxă a românilor transilvăneni în special și a românilor în general. În ea sunt documentate, cu sute de fapte, și ororile sufletești produse de forțarea schimbării liberei conștiințe. Începând din Europa Occidentală și până în cele două Americi. Din ce am înțeles, cartea nu a fost deloc dorită în lumea catolică.

Grigore Adamescu a fost o bună perioadă de timp magistrat și președintele Tribunalului de la Negrești, în Țara Oașului, reflecțiile sale, datele, faptele povestite în cărți fiind și o rezultantă a instrucției sale juridice și a probatoriului administrat de-a lungul timpului. Era un mare patriot român, și nu un naționalist exaltat, cum s-ar putea greșit crede.

RL: Dacă ar fi să facem puțină istorie, ce a însemnat trecerea forțată a ortodocșilor români la catolicism?

Trecerea forțată a românilor ortodocși la catolicism în toată Transilvania la 1701 a fost ca un pogrom sufletesc la adresa conștiinței de neam și țară. De altfel, marele istoric Silviu Dragomir, recunoscut pe plan european, în cartea sa „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Transilvania“ consemnează că noi, maramureșenii din Săpânța și din Rona de Jos, am fost forțați cu greu să trecem la catolicism abia un secol mai târziu, la 1793. Noi suntem așezați de istorie la confluența dintre cele două confesiuni, catolică și ortodoxă, chiar pe malul Tisei, fiind recunoscuți chiar de către titanul istoriei noastre, Nicolae Iorga, ca urmași direcți ai dacilor liberi.

RL: Cum ați reușit să reînviați mânăstirea ctitorită la origine de Dragoș, descălecătorul de țară?

Mănăstirea de la Săpânţa – Peri a fost ridicată în memoria vechiului lăcaş, distrus în totalitate în anul 1761, de către armata austriacă, deoarece locuitorii zonei s-au opus din răsputeri – uneori și cu arma în mână – trecerii la religia catolică. Totuși, acești oameni sunt urmașii voievodului Dragoș, „descălecător de țară“, vlăstar din neamul Mușatinilor.

Actualul lăcaș de cult de la Peri a fost re-ctitorit în anul 1991, când am sfințit locul împreună cu Dan Grigore Adamescu, la exact 600 de ani de la prima ctitorie a lui Dragoș. Locul Peri este o zonă fantastică la poalele Munților Păduroși, plină cu mii de pomi fructiferi cu același nume. Zona subcarpatică se  află la hotarul satului Săpânţa pe o suprafață de 21 ha, într-un parc dendrologic de o rară frumusețe.

Locul Peri are o profundă rezonanță istorică, Mușatinii n-au vrut să închine această ctitorie a lor împăraților unguri și au închinat-o Constantinopolelui, respectiv Patriarhului Antonie al IV-lea, la 1391. Ea fost transformată direct în stavropighie (n.red. – în organizarea Bisericii Ortodoxe, mănăstirea se subordonează direct patriarhiei, și nu episcopiei locului).

Iar noi am făcut acest demers duhovnicesc din dorinţa de a reînnoda tradiţia istorică a vechii Mănăstiri Sfântul Arhanghel Mihail, din Maramureş, aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei. Până în 1989 acest teren, ce rămăsese cu denumirea „Livada bisericii“, fusese confiscat de autoritățile comuniste. Demn de menționat este și faptul că trei sferturi din Maramureșul istoric se află dincolo de hotarele noastre, respectiv în Ucraina.

Finalizarea acestei lucrări avea să vină abia 12 ani mai târziu, în anul 2003, când numai datorită sprijinului material și sufletesc al Seniorului Dan Grigore Adamescu avea să fie ridicată crucea de 7 metri pe construcție. Îmi amintesc episodul când acest creștin cu suflet imens a adus numai prin efortul său o macara specială, ce nu exista în țară, tocmai din Ungaria. Macara capabilă să ridice crucea de câteva tone pe clădirea bisericii. „Părinte, dacă este nevoie, voi aduce această macara și din America“, mi-a spus Dan Grigore. Biserica a fost construită în stil maramureşean, fiind placată iniţial cu 8,5 kg de aur, iar crucea a fost învelită cu 4 kg foiță de aur. Crucea, la rândul său, este o adevărată lucrare de artă, executată de un grup de studenți de la Academia de Arte Plastice din Cluj, sub îndrumarea regretatului artist conf. univ. Călin Dăianu.

Vreau să adaug că relațiile noastre cu românii de dincolo de Tisa, dar și cu ucrainenii sunt foarte bune, chiar excepționale.

RL: Care au fost relațiile dvs. cu Dan Grigore și, în general, cu familia Adamescu?

Cât timp a fost în viață, Dan Grigore – un mare trăitor cu duhul – a fost și un om deschis la toate cererile noastre, de orice natură. Ne-a ajutat imens, atât el în mod special, cât și familia sa în general. I-am cunoscut și fiul, Alexander, dar și pe nora sa, Adriana, care sunt oameni de toată isprava. Am fost ajutați la Săpânța pe toate planurile, și mai ales în cel material, atunci când am avut mare nevoie de materiale de construcții foarte scumpe.

Pot spune că membrii familiei Adamescu, în integralitatea sa, sunt ctitorii pământeni ai lăcașului de cult de la Săpânța, al celei mai înalte biserici de lemn din lume. La nivelul anilor ’90-2000 s-au cheltuit sume imense de bani prin grija și bunăvoința familiei Adamescu.

Fiind amplasată în acest ținut blagoslovit de Dumnezeu, populat de români despărțiți în două țări de istorie, am ales ca ocrotitor al acestui locaș pe Sfântul Arhanghel Mihail cu sabia de foc între hotare.

Trebuie să mai menționez că Dan Grigore a fost, în primul rând, un mare român cu un respect deosebit față de credința și neamul său. Dar mai ales era o persoană smerită; el nu a vrut niciodată să facă publice donațiile sale către Biserică și, în general, faptele sale bune le voia taine între el și Dumnezeu! Îmi spunea mereu: «Frate Grigore, te rog să nu-mi pomenești numele în lume!». Din punct de vedere duhovnicesc este o dovadă grăitoare de smerenie creștină.

Dar cu de la noi putere am așezat o placă comemorativă la Mănăstirea Săpânța, în care l-am trecut și pe Dan Grigore, alături de toți cei de la Academia de Arte din Cluj. Să dea Dumnezeu să-i țină țărâna ușoară și să-i ierte păcatele sale lumești! Îmi cerea mereu sfatul în ce locuri retrase să se reculeagă sufletește. Fiind o personalitate publică, nu voia să fie văzut în locuri foarte aglomerate și des vizitate de creștini.

De altfel, la sfințirea altarului bisericii în 2003 au fost prezenți înalții clerici ai vremii și ai locului, în frunte cu Înalt Prea Sfinția Sa Bartolomeu Anania, cunoscut ca „Leul Ardealului“, Mitropolitul Iosif de la Paris, dar și Episcopul Iustinian Chira, Episcopul Iustin, urmați de un sobor de peste 100 de preoți și arhierei. Au mai participat ierarhii Teodosie al Tomisului și Nathanail al românilor din America. Trebuie să menționăm și aportul săpânțenilor și sprijinul lor.

Acest lăcaș a fost ridicat în 12 ani, după multă trudă și după escaladarea multelor piedici din justiție, puse nouă de către diversele instituții și anumiți oameni. Lăcașul se află la o distanță de 500-600 metri față de Cimitirul Vesel din Săpânța.

RL: Simțiți că vă bucurați de susținerea înalților ierarhi ai BOR în demersurile voastre, părinte Grigore?

Am primit un ajutor foarte mare în primul rând de la Episcopul locului, Prea Sfinția Sa Justin, episcop de Maramureș și Sătmar, cel ce simte la fel ca noi duhovnicește, fiind născut pe Valea Izei la Rozavlea. Este un mare apărător al credinței ortodoxe este și a fost alături de preoții de mir, alături de cei ce au cerut restituirea bisericilor strămoșești confiscate de regimul comunist.  Este un mare trăitor întru Hristos și un mare român. Dumnezeu ni L-a trimis în acest început de veac să ne fie părinte. A fost cel care a dorit să binecuvânteze personal crucea donată de familia Adamescu mânăstirii Săpânța – Peri!

Părintele nostru spiritual al Maramureșului și Sătmarului, Preasfințitul  Dr. Justin a venit pe această lume cu vocația de ctitor, vocație pe care și-a desăvârșit-o la mânăstirea Rohia unde a restaurat ansamblul mânăstiresc și a ctitorit noua biserică pe o stâncă aflată la marginea unei prăpăstii pe temeliile celei vechi. De asemenea tot la Rohia a ctitorit o clădire de mare anvergură arhitecturală. Este vorba de Centrul social pastoral și cultural Nicolae Steindhart, lăcaș de cultură unic , cu pridvor un maramureșean fascinant, o clădire care pare  izvorâtă din munte.

Opera  ierarhului nostru rămâne totuși Catedrala Sfânta Treime Baia Mare, o bijuterie arhitecturală , a doua ca dimensiune după Catedrala Neamului. Faptul că Episcopul nostru Justin are vocație de ctitor a făcut să ne înțeleagă perfect și să ne  ajute în construcția celor doua așezăminte din Săpânța - biserici unicat în întreaga lume ortodoxă. 

Interviu realizat de Marian Gârleanu

Comentarii

loading...