Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pascal Bruckner, romancier și eseist

Pascal Bruckner, romancier și eseist

Pascal Bruckner: „Rețelele sociale sunt în acest moment coșul de gunoi al spiritului uman“

„Riscul societăților multirasiale este cel al juxtapunerii unor comunități etanşe unele față de altele, comunicând doar în limitele unui minim necesar“, spune eseistul francez Pascal Bruckner, aflat zilele acestea la București pentru lansarea volumului "Un rasism imaginar".

Eva Tipaldos 0 comentarii

„Riscul societăților multirasiale este cel al juxtapunerii unor comunități etanşe unele față de altele, comunicând doar în limitele unui minim necesar“, spune eseistul francez Pascal Bruckner, aflat zilele acestea la București pentru lansarea volumului „Un rasism imaginar“, publicat de Editura Trei.

O opinie care să contravină mai noii „bune-cuviințe lexicale“ este absolut necesară pentru a îmbogăți dezbaterea cu privire la lumea musulmană, spune el, mai ales că acest studiu pune în discuție în mod critic vânătoarea de vrăjitoare dusă de fundamentalişti şi de aliații lor marxizanți, coalizați pentru a menține islamul ca bloc inamovibil. În regimurile civilizate, avem dreptul să respingem marile confesiuni în ansamblul lor, să le considerăm puerile, retrograde, imbecilizante, spune Pascal Bruckner, evocând diverse opinii critice care au suscitat controverse de-a lungul timpului.

Niciuna nu a fost, însă, catalogată drept act de rasism, astfel încât să justifice un discurs anti-rasist atât de elaborat cum este cel care – adaugă autorul – transformă acum problematica arabă într-un nou cult în fața căruia trebuie să ne plecăm. Într-o lume în care tensiunile cresc, iar organizațiile inventează noi culpe de gândire pentru a-și justifica existența, soluțiile visate rămân utopice: pentru ca certitudinile unora să nu le rănească pe ale altora, avem nevoie de legi, de obişnuința coabitării, de obiceiuri comune compatibile cu libertatea de expresie, cu condiția ca un cult anume să nu-şi aroge drepturi exorbitante şi să nu pretindă dovezi de respect pe care le refuză, însă, altora. Mondializarea, însă, reduce atât de mult distanțele încât oamenii ajung să se chinuiască unii pe alții. Pământul devine conştient de limitele lui, iar oamenii – de interdependența lor.

De vreme ce nimic nu mai separă popoarele unele de altele mai mult de câteva ceasuri petrecute în avion sau în tren, oamenii se găsesc lipsiți de distanța necesară oricărei relații. “Contribuie la starea de tensiune rețelele sociale, care sunt în acest moment coșul de gunoi al spiritului uman. Vorbesc de Facebook, de Twitter, de Instagram, locuri pe care toată lumea le caută ca să-și exprime, fără niciun fel de cenzură, preponderent dezgustul, direcționat către orice, către persoane, fenomene, întâmplări. Dezvoltarea acestor rețele a dus la o democratizare rapidă a injuriei și insultei”, spune Pascal Bruckner. 

 


RL: Abordați problematica musulmană în relație cu colonialismul francez. Pentru cei care poate și-ar imagina că este o problematică mai nouă, generată de cele mai recente migrații, ne puteți creiona istoricul acestui fenomen, așa cum rezultă din documentarea dvs.?

Pascal Bruckner: Cuvântul există încă de la începutul secolului XX, datat pentru prima dată în scrisorile administratorilor din Africa Ecuatorială franceză. Era o vreme în care musulmanii erau cei mai buni aliați ai francezilor și tocmai de aceea administratorii îi sfătuiau pe toți cei care vizitau colonia să-i trateze cu bunăvoință. Într-o lucrare publicată la începutul anilor 1900, un funcționar francez de la Ministerul pentru Colonii sugera că religia Profetului smulge popoarele din ghearele fetişismului şi ale practicilor sale degradante, astfel încât ar fi fost bine să se termine odată pentru totdeauna cu asimilarea ei cu fanatismul și să fie luată în considerarare cu o binevoitoare neutralitate.  Acest argument biciuia, prin urmare, islamofobia care înmugurea pe atunci printre funcționarii coloniali. Cuvântul a reapărut în februarie 1989, în momentul în care scriitorul Salman Rushdie a fost acuzat de blasfemie de ayatollahul Khomeini, acuzație însoțită de o fatwa care cerea oricărui bun musulman să-l omoare pe scriitor, indiferent unde s-ar afla, fiindcă publicase „Versetele satanice“ şi profanase imaginea lui Mahomed. Autorului iranian i-a luat pe atunci apărarea o majoritate de intelectuali, printre care Milan Kundera sau Jacques Derrida. Iar Rushdie este cel care semnala că acest nou cuvânt, islamofobia, a fost inventat pentru a le permite orbilor să rămână orbi. Sigur, ieri erau arătați cu degetul Salman Rushdie, Ayaan Hirsi Ali, Taslima Nasreen, Irshad Manji, iar în zilele noastre beneficiază de acelaşi tratament Chahdortt Djavann, Malika Sorel, Dounia Bouzar, Kamel Daoud, Waleed Al-Husseini, Boualem Sansal. În ziua de astăzi, islamofobia este un cuvânt care desemnează instrumentul pe care extremiștii îl folosesc împotriva celor care îndrăznesc să critice islamul și dogmele lui. Și este pentru prima dată în istorie când vorbim despre critica unei religii, de altfel un obicei destul de vechi în Europa Occidentală, ca despre un act de rasism. Au fost criticate, pe rând, catolicismul, protestantismul, iar asta nu a fost niciodată, în timpuri luminate, o crimă. Sau, dacă a fost, a fost tocmai ca o ilustrare a felului în care funcționează acest dogmatism. Pe vremea vechilor regimuri din Franța, de exemplu, erai ars pe rug dacă îndrăzneai să critici religia. Suntem însă în Europa anului 2018, prin urmare, dacă trebuie să-i respectăm pe credincioși, asta nu înseamnă că trebuie să îngenunchem în fața credințelor lor.  Ceea ce fac eu în cartea mea este să denunț această interdicție. Cred că avem dreptul să criticăm orice dogmă absurdă.

 


Legați genealogia noilor forme de rasism de eșecul proiectului comunist. Lupta de clasă, spuneți dvs., a devenit luptă de rasă… Puteți detalia care ar fi punctele comune?

Antirasismul nu încetează să radicalizeze orice formă de conflict etnic, politic, sexual sau religios, reînnodând în permanență blestemul pe care pretinde că-l combate.  Iar rădăcinile acestui mecanism trebuie redesenate începând cu momentul în care am trecut de la o dogmă la alta. După o vreme în care lupta de clasă era fundamentul politicilor ideologice, schimbarea a început cândva, prin anii ’60-’70, sub influența lumii anglo-saxone. Accentul s-a transferat treptat către lupta de rasă, un trend pornit din Statele Unite, unde săracii, asimilați în mare măsură cu negrii, și-au clamat dreptul la o viață mai bună. Iar lupta oamenilor pentru o viață mai bună s-a făcut întotdeauna în numele unei comunități, oricare ar fi fost aceasta, femei, persoane de culoare, tot felul de grupuri minoritare, homosexuali, diverse tipuri de marginali sau defavorizați. Sub influența lumii anglo-saxone, principiul acestei lupte între minoritate și majoritate a fost preluat, perfecționat și transmis mai departe. Regula actuală este că minoritatea are întotdeauna dreptate în fața majorității, ceea ce reprezintă, în opinia mea, o problemă de identitate impusă de Statele Unite. Și cred că acest lucru nu ajută deloc la înțelegerea mai bună a lumii. De atunci, peste tot, lupta dintre rase pare să suplinească lupta dintre clase. Totul a devenit rasial, culturile, religiile, comunitățile, preferințele sexuale, ideile, obiceiurile alimentare.

 


Intensitatea discursului (anti)rasist este legată, spuneți în cartea dvs., de explozia tehnologică. Pământul a devenit plat – o teoretizează excelent un autor ca Thomas Friedman –, tehnologia anulează distanțele, însă dvs. spuneți că restabilirea distanțelor este necesară, mai ales în contextul exploziilor demografice, care au antrenat migrații în masă…

Rețelele sociale sunt în acest moment coșul de gunoi al spiritului uman, vorbesc de Facebook, de Twitter, de Instagram, locuri pe care toată lumea le caută ca să-și exprime, fără niciun fel de cenzură, preponderent dezgustul, direcționat către orice, către persoane, fenomene sau întâmplări. Dezvoltarea acestor rețele a dus la o democratizare rapidă a injuriei și a insultei. Fiecare își vomită ura, fără niciun control asupra acestui flux. Lumea a devenit, într-adevăr, accesibilă, dar într-un mod care contravine, de fapt, comunicării. În acest context, și antirasismul, ajuns religie civilă a vremurilor moderne, s-a transformat într-o permanentă ostilitate a fiecăruia împotriva fiecăruia, într-o retorică a reincriminării. Contractarea timpului şi a spațiului, generată de noile tehnologii şi de noile mijloace de transport, a atras anularea distanțelor care până mai ieri ne apărau de cei aflați la depărtare. Pe o planetă unde triburile umane, în constantă deplasare, intră în coliziune unele cu altele, presiunea este copleşitoare. Firul este tot mai scurt, trezind un sentiment de claustrofobie, dacă nu chiar de respingere. Intolerabila proximitate a satului global. Deschiderea promisă de modernitate, minunata posibilitate de a ieşi din local, din natal, din tribal, a dus la o nouă închidere la scară globală. Nu mai este vorba atât de lărgirea orizonturilor, cât de perceperea orizontului ca pe un nou zid de netrecut. Fiindcă nu există decât o singură lume, cea a exploziei demografice, a catastrofelor naturale şi a migrației de masă, este mai mult decât oricând necesară o înțelegere a multitudinii. Tensiunile cresc pentru că indivizii se apropie, stau unul lângă altul, sunt constrânşi să locuiască sub acelaşi acoperiş. Pentru a construi punți între oameni trebuie să începem prin a reînființa uşile, delimitând teritoriul fiecăruia. Desigur, lumea rămâne bogată, în ciuda sărăcirii teribile pe care a adus-o tehnologizarea. Posibilitatea de a ști totul deodată, de a afla totul deodată, este, cu siguranță, o mare șansă. Pentru psihicul uman cred că reprezintă, însă, o mare sărăcire.

 


Maladia unificării lumii – așa cum o numiți în această carte – este, deci, o utopie?

E o utopie care datează din secolul al XIX-lea, când a început să fie vehiculată această teorie aparent generoasă a unificării societăților într-o mare familie, idee pe care evoluția lumii continuă să o contrazică până în zilele noastre. Pentru că, de fapt, societățile și națiunile continuă să fie în conflict unele cu altele, prin urmare, universalul rămâne un fel de ideal, sprijinit deocamdată doar pe diversitatea culturilor. Diversificarea realităților este calea care duce spre unificare și nu invers. 

 


În acest context, ce rol are ceea ce numiți bună-cuviință lexicală? Ce credeți despre cariera conceptului de corectitudine politică? Și, sub presiunea corectitudinii politice, cât de mare este tentația insultei, fascinația de a spune lucrurilor pe nume, principiu care, spuneți în această carte, ar fi favorizat ascensiunea unuia ca Donald Trump?

Venit, de asemenea, din spațiul anglo-saxon, conceptul de corectitudine politică a apărut o dată cu grija pentru îmbunătățirea situației minorităților, din păcate, însă, doar din punct de vedere lingvistic. Este vorba despre o amplă operațiune de schimbare, fundamentată de motive politice, care a transformat limbajul într-un fel de prăpastie, într-un câmp minat. Negrii au început să fie numiți afro-americani, persoanele cu handicap au început să fie numite oameni cu conformații diferite, iar morții s-au numit concediați definitiv. Acestea sunt doar câteva exemple dintr-un lung șir de cuvinte și expresii care par desprinse din „Prețioasele ridicole“ ale lui Molière. În Statele Unite și Canada s-a ajuns la un nivel absolut de ridicol și de grotesc, mai ales în discursul referitor la homosexuali și transgenderi. Ceea ce a fost uitat cu desăvârșire este, însă, grija pentru ameliorarea situației economice a acestor grupuri. S-a pus pur și simplu un fel de cataplasmă semantică peste ei și, dincolo de asta, viața lor a rămas aceeași. O dată cu acest concept, al corectitudinii politice, nimeni nu se mai poate exprima liber și direct. Din nefericire, limbajul corectitudinii politice a devenit apanajul stângii democratice, dar o dată cu apariția lui s-a pierdut și o bună parte din înțelepciunea populară care, ne arată istoria recentă, își cere drepturile. Tocmai de pe acest teren a venit unul dintre marile avantaje ale lui Donald Trump, al cărui discurs a avut o mare priză la clasa muncitorească albă, un grup trecut cu vederea de Partidul Democrat. Trump a transmis mesaje acestui segment spărgând tabu-ul exprimării corect-politice, iar acesta este, în parte, secretul ascensiunii sale. Stânga democrată a pierdut contactul cu poporul de dragul unei contorsionări semantice pe care, mai nou, încercăm să o importăm și în Franța. Dar sper că noi vom rezista. 

 


Între cronicile unui stat deschis și cosmopolit, care găzduiește aproape șase milioane de musulmani, și punctele de vedere extremiste, care descriu o Europă sub asediu, care considerați că este relația contemporană a Franței cu lumea musulmană?

În Franța trăiesc 5,3 milioane de musulmani, ținând cont și de Dom Tom - teritoriile foste colonii, dar care țin de Franța. Majoritatea acestor musulmani sunt magrebieni, dar sunt și turci, și africani, veniți mai ales din Mali, sau musulmani care provin din Asia Centrală. Cred, sincer, că aceste comunități sunt foarte fericite că trăiesc aici, de vreme ce n-am auzit de niciun exod al musulmanilor din Franța către țările lor de baștină. Bunul trai ar trebui să fie motivul pentru care nu se întorc în țările lor, ba dimpotrivă, vin și mai mulți. Relația statului francez cu țările arabe este una veche și continuă să se dezvolte pe două mari coordonate, fie că este vorba de siajul colonialismului de altădată, fie că vorbim de o relație de proximitate. Franța este în continuare foarte legată de Magreb, și în mod special de Maroc, aceasta fiind, de altfel, singura țară în care francezii se simt în siguranță, unde pot călători fără probleme. În Algeria nu se duce nimeni, în Tunisia se duce doar cine dorește un glonț în ceafă. Lumea arabă ar putea fi considerată, deci, un fel de locuința de vară de la țară pentru Franța, zona în care francezii consideră că pot călători ca acasă, iar în această categorie intră multe țări, de la Egipt la Liban sau Algeria. Pe scurt, există relații foarte pasionale între francezi și arabi, apropieri sau momente de respingere. Lumea arabă, însă, face parte cu siguranță din identitatea franceză, care este compusă și din lumea africană, și din altele, și ce bine că este așa, pentru că asta face din Franța un spațiu cosmopolit. 

 

Sigur că ne putem imagina contextul, însă mi-aș dori argumentația dvs.: de ce ați considerat oportun un astfel de studiu acum?

 

Pentru că au murit cel puțin 250 de oameni în urma atentatelor. De fiecare dată când se întâmplă așa ceva arătăm cu degetul problema musulmană, iar asta ne încadrează automat în categoria islamofobilor. Cred că e o carte binevenită acum, pentru că îi aduce pe actorii musulmani față în față cu propria lor responsabilitate, îi pune în situația de a-și asuma această responsabilitate. Există o întreagă dispută pe tema islamofobiei, dezbatere la care am contribuit și eu scriind această carte. Cred că trebuie pus punctul pe i cu privire la un lucru care mi se pare foarte limpede: dacă islamul ridică probleme și creează tensiuni în acest moment, asta nu se datorează sărăciei, ci faptului că rămâne o religie foarte problematică atâta vreme cât face elogiul sacrificiului uman. Nu cred că problema terorismului este una sociologică sau politică, ci una eminamente teologică. Probabil că trebuie schimbat ceva în interpretarea Coranului și în înțelegerea acestei idei de sacrificiu. Altfel, atentatele teroriste vor continua peste tot în lume, fie că vorbim de Indonezia, de Franța, de Statele Unite sau Germania. 

 


Se spune că nimic nu seamănă mai mult cu o casă în demolare decât o casă în reconstrucție. Pentru că unui profan nu-i este foarte simplu de înțeles, ce credeți că se întâmplă cu lumea arabă, se redefinește sau agonizează?

Cred că asistăm mai degrabă la o demolare, păstrând metafora dvs. Nu sunt eu cel care o spune, mulți intelectuali islamici o afirmă, începând cu Adonis, care spunea cândva că islamul moare, iar ISIS este prohodul său. Islamul, care este în momentul de față incapabil să se adapteze lumii moderne, reușește doar să producă din ce în ce mai multe crime, și atunci îmi pun întrebarea dacă nu cumva interesul nostru, al tuturor, n-ar fi mai degrabă să ajutăm islamul, astfel încât să ne ajute și el pe noi sau cel puțin să ne lase în pace. Există multe țări, Irak, Egipt, Libia, Siria, alături de țări din Asia Centrală, cum ar fi Afganistanul sau Pakistanul, care ar putea deveni adevărate argumente cu privire la faptul că lumea musulmană este într-o stare de comă. Și mă întreb dacă nu cumva boala o să-l omoare în cele din urmă pe acest bolnav. Există și tentative de resuscitare, cum ar fi ceea ce face prințul din Arabia Saudită, însă nu știu alt răspuns la întrebarea dvs mai bun decât o altă întrebare asemănătoare: agonizează în acest moment islamul, iar noi asistăm la asta?   

Comentarii

loading...