14.3 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăAldinePeter Hurley, irlandezul îndrăgostit de satul românesc

Peter Hurley, irlandezul îndrăgostit de satul românesc

Chiar de curând s-a terminat un eveniment creat de el și intitulat „Satele Unite ale României“ în cadrul căruia s-au adunat 750 de participanți reprezentând 30 de județe ale țării la care s-au adăugat o delegație de români din Serbia și una foarte numeroasă din Basarabia.

Printre artiști s-au numărat rapsozi populari, meșteri, tulnicăresele din Apuseni care au cântat împreună cu Mircea Florian, Grupul Iza, badea Nicolae Pițiș din Țara Lăpușului și un grup de cântăreți creat special pentru această adevărată adunare generală a satelor românești format din 55 de primari de comune din Republica Moldova.

Evenimentul a fost dedicat de organizatori sărbătoririi centenarului Marii Uniri din 1918. „Centenarul merită sărbătorit pentru sacrificiile inclusiv de vieți omenești care s-au făcut pentru a se ajunge la Marea Unire. Nu trebuie uitat nici cât de dificili au fost apoi acei 100 de ani care au trecut între Unire și ziua de azi, cât de îngrozitori au fost mulți din cei 100 de ani scurși pentru că, de fapt, românilor nu le-a fost niciodată ușor. Dar tocmai faptul că ați trecut prin momente atât de crâncene în istorie vă face pe voi, românii,  aproape indestructibili spiritual“, ne-a declarat Peter Hurley.

 

Exodul românilor, un cataclism tăcut

 Mie mi s-a spus mereu: „Tu ești îndrăgostit de Săpânța“ sau „ești îndrăgostit de Maramureș“, dar, de fapt, eu sunt îndrăgostit de România întreagă și de români. Așa că mai mult decât o promovare a satului Săpânța sau a Maramureșului, reuniunea satelor este o promovare a României însăși, despre acel ceva pe care voi îl numiți „România profundă“. Din ceea ce am văzut, de 25 de ani, de când locuiesc aici, voi, mai mult decât oricine altcineva din Europa, cunoașteți încă secretul generării bucuriei. Unii zic al ospitalității. Dar este ceva mult mai adânc. Este ceva autentic, onest, moștenit, pe care toți ceilalți europeni l-au uitat. Acesta este aurul vostru, ca un mare foc de tabără. Bucurați-vă de căldura lui!“, ne îndeamnă irlandezul care este un mare patriot atunci când vine vorba de țara lui de adopție, România.

 „De-a lungul anilor, întrebarea pe care am primit-o cel mai des a fost următoarea: «De ce locuiești în România»? Cei care îmi adresează această întrebare sunt aproape exclusiv români și cred că, probabil 80% dintre ei mă întreabă acest lucru în primele câteva minute ale întâlnirii noastre, de cele mai multe ori plini de uimire, comentând că ei visează doar să plece din țară. România se confruntă cu un exod masiv, similar celui din Irlanda anilor 1850. Este ceea ce eu numesc un cataclism tăcut.“

Convins pe deplin de valorile spirituale ale țării noastre, Peter Hurley a decis acum câțiva ani să se convertească la ortodoxie. Aceasta după ce a străbătut țara la pas, mergând pe jos ca într-un pelerinaj din Săpânța până în București bazându-se în călătoria sa exclusiv pe bunătatea și ospitalitatea oamenilor cărora le bătea în poartă atunci când se înnopta. Călătoria lui prin România profundă s-a transformat astfel într-un drum inițiatic, un fel de drum personal al Damascului. Despre experiențele sale pe această călătorie prin România, dar și spre sine, el a povestit pe larg în cartea „Drumul crucilor“.

 

„Aici toți suntem credincioși!“

 Motivul pentru care cartea sa poartă acest nume este unul pe cât de simplu, pe atât de emoționant: Peter Hurley s-a oprit să spună o rugăciune la fiecare cruce și troiță pe care le-a întâlnit pe tot parcursul drumului. Crucile au devenit pentru el nu doar borne de popas și reculegere, ci și o modalitate de a cunoaște sufletul românesc și ortodoxia.

„Trecând pe lângă atâtea troițe am început să le studiez și să îi dedic fiecăreia un moment. Mi-am făcut obiceiul de a mă opri, de a îngenunchea și de a spune o rugăciune prin care să îi mulțumesc lui Dumnezeu. Am început să îmi dau seama că troițele din lemn, pictate în culori vii, care mi-au ținut companie pe drum, cu ştergarele, florile și lumânările lor, sunt o trăsătură specifică mai

degrabă comunităților ortodoxe. Sau, cine ştie, poate mai bine zis, o trăsătură a comunităților româneşti ortodoxe. Până să pornesc în această drumeţie, toată viaţa mea am perceput crucifixul, cu forma sa catolică statuară, tridimensională, ca fiind un simbol al suferinței lui Iisus Hristos. Fiind statui, sau sculptură tridimensionale, mereu s-a încercat să se obţină o reprezentare cât mai fidelă a înfăţişării umane, care încerca, fireşte, să redea cât mai verosimil patimile Mântuitorului. Dar, cu cât am mers mai mult și am văzut nenumărate reprezentări ortodoxe ale crucifixului, am început să le percep ca un mesaj de bucurie; nu bucurie pentru patimile lui Hristos, ci bucurie pentru că a biruit răul, luptând pentru a ne mântui pe noi. Aveau ceva de sărbătoare, comemorativ. Cele mai multe dintre ele erau concepute și ridicate de fiecare gospodar în parte, şi nu de instituții sau grupuri de oameni. Prin urmare, fiecare cruce reprezenta afirmarea liberă şi implacabilă a credinței acelei persoane în Dumnezeu. Erau viu colorate şi împodobite. Imaginea lui Hristos era uneori cioplită în lemn, dar, în cele mai multe cazuri,

era pictată fie direct pe lemn, fie, mai des decât pe lemn, pe o placă de metal decupată în forma lui Hristos și fixată cu șuruburi sau cuie în lemn. Astfel, multe dintre ele semănau foarte mult cu nişte icoane. Ortodoxia, în mod curios, interzice sculpturile, cioplitul fiind permis doar până la o anumită adâncime de câțiva milimetri, tocmai pentru a se evita dorinţa obţinerii unei înfăţişări cât mai umane, preferându-se mai degrabă o reprezentare spirituală a subiectului. În ceea ce priveşte crucile pe care le-am întâlnit de-a lungul drumului, cu cât erau mai personalizate, cu atât erau mai frumoase, întrucât purtau amprenta creatorului lor, care a construit singur această troiță pentru el, pentru familia sa, pentru satul său, pentru drumeţul aflat în trecere. Fiecare reprezenta o mărturie de credință.

Și mai era o dimensiune, cel puţin una percepută de mine de-a lungul acestei drumeţii – răspândirea lor extinsă. Am întâlnit atât de multe! M-am oprit la fiecare sfântă cruce pentru a mă ruga. Am studiat-o pe fiecare în parte, pe unele mai mult, pe altele mai puțin, fireşte, în funcţie de timpul pe care l-am avut la dispoziţie, în funcţie de lumina și de vremea de la momentul respectiv. Laolaltă, au deşteptat în mine un soi de conştienţă, astfel că am început să le percep colectiv. Într-un fel, ele au început să mă poarte, asemeni unor izvoare spirituale întâlnite pe drum, menite a-mi da puterea să merg mai departe. Deveniseră piatra de hotar de fiecare dată când intram în vreun sat și când ajungeam pe creştetul vreunui deal.

Era multă spontaneitate în amplasarea lor, o spontaneitate creativă, expresivă: fie în fața casei, fie pe câmp, lângă vreo căpiță de fân, fie, de multe ori, aparent în mijlocul pustietății, special amplasate acolo pentru călători. Împreună, ele transmiteau un mesaj răsunător, reprezentând mărturia copleşitoare a faptului că: „Aici, cu toții suntem credincioşi!“

 

Morții uitați ai șoselelor

 Dar Peter Hurley nu a întâlnit în calea sa doar cruci care sărbătoreau bucuria credinței, ci și cruci riricate din durere, cele care marcau locul unde s-a curmat un destin în urma unui accident rutier. Peter a decis să se oprească și la ele: „M-am oprit să mă rog la fiecare cruce de pe marginea drumului, făcute în amintirea victimelor accidentelor de maşină. Multe din ele erau vechi. Unele erau complet uitate, de-abia se vedeau. Majoritatea erau rudimentare. Două bare metalice sudate

sub formă de cruce şi înfipte în pământ. De obicei aveau câte o plăcuţă mică de metal la mijloc, gravată cu numele persoanei, data naşterii şi data morţii. Unele cruci aveau flori de plastic decolorate prinse de ele, altele aveau la bază ceară rămasă de la lumânări. Unele erau decorate cu ştergare rupte şi îngălbenite de vreme, pe când altele, câteva doar, fuseseră vizitate de curând. Mă opream şi îngenuncheam la fiecare în parte, citeam numele persoanei – ceea ce de multe ori

presupunea să şterg un strat gros de funingine de pe plăcuţe şi să fac socoteala pentru a vedea la ce vârstă s-a prăpădit – şi rosteam un Tatăl Nostru, o Ave Maria şi un Slavă Ţie Doamne, pentru ei şi familiile lor, fie în engleză, fie în irlandeză sau română“.

 

Rugăciunea inimii

 Pe drumul său la pas prin România, călătorind pe drumuri de țară sau pe șosele naționale, Peter Hurley și-a însoțit pașii de rostirea în gând a Rugăciunii inimii: „La sfârșitul lui 2008, am primit o carte în engleză intitulată «The Way of the Pilgrim», intitulat în limba română «Pelerinul rus». Este o carte cu autor anonim, scrisă în secolul al XIX-lea. În ea, un pelerin înaintează de-a lungul Rusiei. Încercând să-și perfecționeze rugăciunile, află de la oamenii pe care îi întâlnește că secretul constă în a repeta o anume rugăciune în mod continuu, ca un fel de mantră, și să facă așa până în momentul în care aceasta va deveni un fundament involuntar şi constant în viața sa.

În limba română, rugăciunea se numește Rugăciunea Inimii. Este foarte simplă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.» Pelerinul învață să o repete de sute, apoi de mii de ori pe zi, până când ajunge să o recite în mod inconștient, în timp ce respiră. După un timp, rugăciunea se sincronizează cu bătăile inimii, simbolizând un punct de întâlnire al trupului cu sufletul. Această activitate devine un scut spiritual care îi protejează mintea pentru a nu rătăci în păcat, creând astfel condițiile necesare pentru a putea face un inventar complet şi permanent al sufletului său şi a intra în comuniune cu Iisus Hristos.

Călugării care trăiesc pe Sfântul Munte Athos din Grecia, îndeosebi sihaștrii, practică acest fel de rugăciune. Este cunoscută ca isihasm. Îmi închipui că isihasmul e o încercare de a ajunge la o sincronicitate cu Hristos. Am avut niște tentative nereușite de a face acest lucru, în diferite momente ale vieţii mele, însă doar pentru scurtă vreme şi de regulă atunci când ajungeam la ananghie (am învățat, de asemenea, o variantă mai lungă de la unul dintre călugării de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din București), dar în decursul acelor zile petrecute pe drum, am început să spun rugăciunea. Am spus versiunea mai scurtă când drumul era mai ușor: la vale, pe drum drept sau la începutul zilei. Pe măsură ce se scurgea ziua și în special când oboseam în serile lungi, sau când mă chinuiam să urc la deal, încetineam și spuneam versiunea mai lungă. Acest lucru m-a ajutat să merg înainte și să am în minte că fiecare pas nu era doar un pas mai aproape de o destinație reală, ci, probabil, și de una spirituală încă necunoscută mie“.

Cele mai citite

Captive ideologiei, euroelitele nu sesizează declinul capitalismului

Revoluţia franceză a desfiinţat latifundiile feudale, în folosul unităților de producție burgheze. Comuniștii au distrus proprietatea privată pentru a crea omul nou, eliberat de...

Deca, vizită în Sibiu. Agenda ministrului Educației

Ministrul Educației, Ligia Deca, efectuează astăzi o vizită în județul Sibiu. Vizita include participarea la *Gala performanței învățământului preuniversitar din Sibiu, vizitarea a două școli...

Surpriză la turneul de la Miami! Carlos Alcaraz, eliminat în „sferturi”

Carlos Alcaraz a fost eliminat în sferturile de finală ale turneului ATP Masters 1.000 de la Miami, după ce a fost învins de bulgarul...
Ultima oră
Pe aceeași temă